Recent, am descoperit un set de fotografii cu minerii din Maramureș, amintindu-mi de reportajele realizate în subteranele acestei regiuni. Această evocare a fost alimentată de protestele minerilor de la Vulcan, care au refuzat să iasă la suprafață din cauza salariilor mici, un semn al unei situații similare cu cea a minerilor din Maramureș.
Drama din Valea Jiului, ignorată de autorități, sugerează o tendință de abandonare a industriei miniere, similară cu ce s-a întâmplat în Maramureș. În contextul tranziției către energia verde, se discută despre costurile ridicate și despre cum minerii din Vale au fost adesea folosiți ca instrument politic. În timp ce alte țări europene, precum Marea Britanie, Germania și Polonia, au implementat politici inteligente de reconversie profesională, în România s-a acționat cu cinism.
Mineritul din Maramureș a lăsat în urmă doar ruine și amintiri. Clădirile simbolice, cum ar fi fosta Centrală Minereurilor din Baia Mare, sunt acum într-o stare avansată de degradare, iar un botei de mâțe și-a găsit adăpost în subsolurile lor. Promisiunile de revitalizare, cum ar fi transformarea acestui sediu în primărie, nu pot șterge amintirile legate de minerit.
Legătura mea personală cu mineritul începe cu Pătru Pintenoaie, vecinul meu care se îndrepta spre muncă la ora 4 dimineața. Ca jurnalist, am avut ocazia să explorez multe mine din Maramureș, unde am întâlnit ingineri și mineri pasionați, unii dintre ei devenind prieteni de-a lungul anilor.
Îmi amintesc cu nostalgie de imnul minerilor, care reflectă viața grea din subteran, dar și de speranța că mineritul ar putea reveni vreodată în Maramureș. Deși amintirile rămân, viitorul industriei miniere pare sumbru. În 2007, autoritățile au decis închiderea majorității minelor, marcând un sfârșit pentru mineritul maramureșean. Această decizie a fost un semn clar al schimbărilor din societate, dar nu neapărat în bine.
