În ultimele decenii, manualele de istorie au prezentat voievozii și domnitorii Țărilor Române ca fiind figuri ideale, caracterizate prin bunătate, dreptate și dragoste față de tradițiile culturale. Acești lideri sunt adesea descriși ca fiind prieteni ai naturii, incapabili de a face rău cuiva, ceea ce contribuie la imaginea lor pozitivă în conștiința colectivă.
În basmele scrise de Ispirescu, împărații au fost modelați după acești voievozi, îmbinând înțelepciunea cu empatia față de supușii lor. Deși nu existau condiții moderne de pregătire fizică, aceștia se pregăteau tactic și reușeau să iasă învingători din conflicte, aplicând metode brutale împotriva inamicilor.
În ciuda acestei idealizări, există puține voci care să conteste acest mit. Istorici și cronicari au relatat fapte mai puțin plăcute despre acești lideri, cum ar fi brutalitatea aplicată în timpul expedițiilor militare. De exemplu, Ștefan cel Mare, figura emblematică a Moldovei, este menționat în surse istorice ca având un comportament devastator în incursiunile sale, distrugând orașe și capturând mii de oameni.
Un cronicar german a documentat distrugerile cauzate de Ștefan, subliniind impactul acestor acțiuni asupra regiunilor vizate. La rândul său, Grigore Ureche a scris despre capturarea a peste 100.000 de oameni, lăsând o amprentă durabilă asupra culturii și limbii din Moldova.
Aceste fapte demonstrează complexitatea realității istorice, care nu poate fi redusă la o simplă narațiune de eroism. Deși figura lui Ștefan cel Mare este adesea asociată cu virtutea, este important să recunoaștem că și el a avut momente de violență și brutalitate, influențând astfel traiectoria istorică a poporului român.
