Într-o lume zgomotoasă și plină de senzațional, tăcerea rămâne o virtute rară. Un vechi proverb afirmă că binele nu face zgomot, iar zgomotul nu aduce binele. Această observație devine din ce în ce mai relevantă în societatea contemporană.
Tăcerea este un refugiu al celor puternici, reflectând nivelul acțiunilor noastre. Pentru a onora memoria eroului necunoscut sau a celebra un armistițiu, o clipă de tăcere poate fi un gest profund. Această tăcere, înțeleasă corect, este fundamentală pentru victorie.
Cartea Cărților sugerează că, pentru a schimba lumea, nu este nevoie de lideri carismatici sau legi complexe, ci doar de o jumătate de oră de tăcere. Oare poate exista o corelație între o schimbare radicală și o astfel de perioadă de liniște?
Răspunsul este afirmativ. Oamenii nu se schimbă deoarece nu își dedică timp meditației. Dacă am medita, am evolua constant. Parabola fiului risipitor ilustrează cum meditația poate duce la regăsirea sinelui și la transformare.
Societatea nu se află în starea sa actuală din întâmplare; ea nu cunoaște tăcerea și solitudinea. Un tânăr căzut în război a descris bucuria pe care o simt cei care se roagă sau citesc în liniște, în contrast cu deranjul pe care îl resimt de la cei care îi întrerup.
Înfruntând tăcerea, ne putem observa haosul interior și putem înțelege nevoia de restructurare. A medita în tăcere înseamnă a avea curajul de a privi în față provocările și splendoarea umanității.
Să ne îndreptăm spre tăcere și reflecție pentru a ne cunoaște cu adevărat. Filosoful danez Søren Kierkegaard spunea că a îndrăzni înseamnă a risca echilibrul, dar a nu îndrăzni înseamnă a te pierde pe tine însuți.
Ce tragedie ar fi să nu ne cunoaștem adevărata identitate și să ne risipim timpul fără a ne atinge scopurile. Vă invit să experimentați tăcerea și introspecția!
