Sfântul Cuvios Ioanichie cel Mare, născut în Bitinia, a trăit în timpul domniei împăratului Leon Isaurul, între anii 717-740. În tinerețe, a fost un susținător fervent al distrugerii icoanelor, dar a renunțat la iconoclasm după ce un călugăr l-a numit pe nume, deși nu se întâlniseră anterior.
Pe lângă credința sa profundă, Ioanichie a avut și o carieră militară impresionantă, salvând viața împăratului în timpul unei bătălii cu bulgarii. După încheierea conflictului, s-a retras din armată pentru a-și dedica viața monahismului. A locuit în mai multe mănăstiri înainte de a se retrage în pustie, stabilindu-se apoi în Muntele Conturiului și, ulterior, în Muntele Olimp.
În timpul vieții sale, a fost supus unor încercări din partea altor monahi invidioși, care au încercat să-l otrăvească, să-i dea foc chiliei sau să-l lovească. Cu toate acestea, prin voința divină, a reușit să supraviețuiască. Ioanichie a fost un apărător al cultului icoanelor, colaborând cu patriarhul Metodie și cu împărăteasa Teodora pentru a restaura venerația sfintelor imagini.
Conform tradiției, în timpul rugăciunii, acesta se înălța de la pământ, devenind nevăzut. A decedat în jurul anului 846, iar moștenirea sa spirituală este recunoscută în slujbele bisericești prin cuvintele: „Nadejdea mea este Tatal, scaparea mea este Fiul, acoperamantul meu este Duhul Sfant, Treime Sfanta, slava Tie!”.
Troparul Sfântului Cuvios Ioanichie cel Mare se recită în glasul 8, evocându-i faptele și minunile care l-au făcut cunoscut ca un adevărat călăuzitor al credincioșilor.
În aceeași zi, sunt cinstiți și alți sfinți, precum:
- Sfântul Cuvios Gheorghe, Noul Mărturisitor din Drama;
- Sfinții Mucenici Nicandru, episcopul Mirelor, și Ermeu, preotul;
- Sfântul Mucenic Porfirie;
- Plângerea prorocului Ieremia pentru Ierusalim și pentru robirea lui;
- Sfântul Împărat Ioan Duca Vatatsis.
