Dragă cititorule,
Există momente în viață când speranța, acea forță care ne îndrumă, se destramă sub povara realității. Ne agățăm de ea, ca de o frânghie, temându-ne de cădere. Totuși, în acele clipe când frânghia cedează, putem descoperi o liniște neprevăzută.
În acel interval ciudat, între „ce a fost” și „ce va fi”, unde certitudinile dispar, se naște o altă dimensiune – nu speranță, ci posibilitate.
Povestea de mai jos ilustrează un astfel de moment, în care speranța a cedat locul unei deschideri către realitate, permițând descoperirea unor noi căi de avansare.
Au fost ani în care ea a crezut că el se va schimba, că va fi mai prezent, că zidurile tăcerii se vor topi. Au existat discuții neterminate, lacrimi ascunse și seri în care speranța devenea un nod în gât.
Într-o dimineață, el i-a spus calm că nu mai poate continua, iar speranța ei s-a prăbușit. Totuși, în zilele următoare, între durere și absență, a apărut o nouă posibilitate: o deschidere spre a rămâne prezentă cu ceea ce este, fără a se închide. Nu mai era un „poate ne întoarcem la cum a fost”, ci un „nu știu ce va urma, dar pot rămâne deschisă vieții”.
Gabor Maté afirmă: „Eu nu lucrez cu speranța. Eu lucrez cu posibilitatea.” Această distincție este subtilă, dar esențială: speranța se agață de un rezultat nesigur, pe când posibilitatea deschide un spațiu de curiozitate față de necunoscut, fără a cere garanții.
Speranța poate fi un sprijin temporar, dar dacă ne ancorăm prea mult în ea, riscăm să trăim mai mult în viitorul imaginat decât în realitatea prezentă. Astfel, putem aștepta o schimbare care poate nu va veni, uitând să fim în prezent.
Posibilitatea nu oferă certitudini, dar ne ancorează în prezent, fără a ne cere să știm ce urmează. Ea ne încurajează să trăim clipa actuală, cu emoțiile și alegerile sale reale. În acest spațiu, putem face pași mici, sinceri și semnificativi, chiar și fără răspunsuri clare.
În terapia prin Acceptare și Angajament (ACT), nu încercăm să controlăm rezultatul, ci acceptăm realitatea și acționăm conform valorilor noastre, chiar și în incertitudine. Acceptarea nu înseamnă resemnare, ci disponibilitatea de a privi lucrurile așa cum sunt.
Angajamentul presupune să înaintăm, pas cu pas, cu inima deschisă, chiar și când drumul nu este clar. Când cineva drag se îmbolnăvește, acceptarea implică a privi boala și limitele cu ochii deschiși, fără a ne pierde în „dacă ar fi fost altfel”. Angajamentul nu cere miracole, ci prezență: a îngriji, a asculta, a exprima ceea ce contează, a iubi, chiar și în fața incertitudinii.
Când tatăl meu s-a îmbolnăvit și am aflat vestea despre timpul său limitat, am ales să nu mă agăț de speranța imposibilului. Mi-am umplut sufletul cu momente simple și mici gesturi: seri împreună, discuții sincere, clipe de tandrețe, care continuă să îmi hrănească dorul cu sens.
În astfel de momente, sprijinul unui terapeut poate oferi un spațiu sigur, unde durerea se transformă în cuvinte, iar fricile nu mai sunt purtate singure.
Un exercițiu de posibilitate: Ia-ți câteva momente de liniște și gândește-te la o situație în care speranța s-a fisurat. Notează-ți:
- Ce așteptai să se întâmple?
- Ce parte din acea speranță venea din dorința de control?
- Ce s-ar deschide dacă ai privi situația cu ochii posibilității?
- Ce gest mic, cu sens, ai putea face chiar acum?
Poate că nu avem nevoie de mai multă speranță, ci de mai mult spațiu interior pentru posibilitate. Posibilitatea nu promite, dar creează loc pentru viață, chiar și în mijlocul incertitudinii.
Cu acceptare și angajament,
Ramona CRĂCIUN
