În căutările mele, am întâlnit cu insistență oameni verticali, instruiți, morali, care stăpânesc regatul binelui și care își au rădăcinile în suspinul lemnos al Maramureșului. Acești oameni dezvăluie simboluri ale acestui ținut, care nu se relevă întotdeauna cu ușurință, având o istorie labirintică și vechime. La dor și supărare, este nevoie de un om cu minte mare. Am reușit să înțeleg însemnele profunde ale Maramureșului, care ascund în ele mesaje de viață și gândire. Unul dintre cei care mi-au dat garanția că nu voi rătăci în căutarea răspunsurilor mele a fost Ion Zubașcu. Un poet și jurnalist excepțional, sortit unei vieți zbuciumate, dramatice și pline de încercări.
Ion Zubașcu a fost creatorul care a îmbinat literatură cu viața imprevizibilă, între lirismul asumat și stridențele cotidiene. La el, realitatea se transforma în poezie, iar el părea că scrie un jurnal al întâmplărilor zilnice. Cu o lună înainte de a părăsi această lume, poetul a acordat un interviu confratelui Adrian Alui Gheorghe (revista Conta nr. 6/2011), în care se definește fără menajamente: „Toată viața am fost pe drumuri, un destin de om trăit sub semnul provizoratului. Nu am fost legat de un loc anume, de o casă anume. Am știut că nimic nu e al meu, nu mă pot atașa de nimic. Sunt un străin în propria viață și în propria mea țară.” Aceasta a fost o profundă reflexie a sufletului său, din care a izvorât o mare parte a creației sale.
Născut în Dragomirești, pe Valea Izei, la 18 iunie 1948, a fost dăruit cu înțelepciunea de a descoperi esențele. Cunoștințele sale erau rare, iar de la el aveai mereu ce învăța. Era un om bun, tenace, purtând o suferință ascunsă, care a pariat pe viață că nu va trăi degeaba. Transmitea curaj și ne învăța prin gesturile sale să nu ne rușinăm de identitatea noastră maramureșeană. Cu o modestie naturală, îmbrăca hainele locului, ceea ce a fascinat pe tatăl meu, mai ales că ceilalți prieteni purtau haine de oraș. Puțini sunt ca Ion Zubașcu, întrupați din acest pământ, care înțeleg rostul luminii și povara întunericului, sublimul binelui și boala răului dintre oameni. A avut intuiția și harul de a desprinde legile vieții din satul maramureșean.
Nu l-am considerat niciodată un om complicat, deși poezia sa spune altceva. Mi s-a revelat ca fiind extrem de simplu, dar cu o personalitate puternică, specifică spiritelor alese. Poate că vocația sa de pedagog al binelui și rugăciunii a deranjat pe unii, dar Ion aducea cu sine zestrea din straturile tradiției. Astfel, a trezit curiozitate și apreciere în jurul său. Se bucura de prietenia multor confrați din țară. Un episod elocvent este întâlnirea noastră din 1987, în București, la Uniunea Scriitorilor. Deși aveam rezervată o cameră la hotel, Ion m-a invitat să dorm la el, menționând că locuiește în chirie cu poetul Matei Vișniec, cel care și-a lansat cartea de debut la Desești.
După o lungă călătorie cu tramvaiul 26, am ajuns la un bloc situat la marginea Capitalei, de unde începeau lanurile de porumb. Am petrecut o seară minunată în trei. Matei s-a retras mai repede, deoarece dimineața devreme pleca la o localitate din apropierea Bucureștiului, unde era profesor. Fără să ne spună, în acea zi, Matei a luat drumul străinătății, spre Paris, unde s-a împlinit ca dramaturg. Ion Zubașcu, după 15 ani de predare a limbii și literaturii române în Maramureș, s-a mutat în București, unde vocea sa a fost auzită prin cântec și cuvânt. Rămâne primul solist de muzică folk care a adus pe scenele țării colindele maramureșene, în special prin intermediul Cenaclului „Flacăra.”
Ion Zubașcu a fost un poet, un interpret și un profesor dedicat studiului istoriei, un om bun dintr-o lume bună și tristă, rămânând un prețios mesager al Maramureșului, oriunde s-a aflat. Se întorcea adesea acasă, având o casă numită Maramureș, un spațiu de meditație și bucurie. A participat la Serile de Poezie de la Desești, iar în anul în care poetul și criticul Gheorghe Grigurcu a fost laureat în satul de pe Mara cu Premiul „Nichita Stănescu,” Ion a scris un articol de referință în presa centrală despre relația critică a lui Grigurcu cu poezia lui Nichita Stănescu.
Ion a fost un om dârz, învățând să-și poarte suferința din destin. Moartea tatălui său, Ilie Zubașcu, în închisoarea din Sighet, în 1950, l-a determinat să privească lumea și prin prisma ei tragică. Toate trăirile sale profunde se regăsesc în poezia sa. Epopeea lirică a lui Zubașcu, hrănită din mitologia cotidianului, este mărturia unui poet cu o structură unică. Grav bolnav, a scris în ultimele luni ale vieții sale volumul dramatic „Moarte de om. O poveste de viață,” un adevărat testament literar. Prietenul său, Marian Drăghici, observa că, „în mod acut, dramatic, existența lui se transformă în literatură, devenind poezie-document.”
Ion a învățat suferința încă din copilărie, neștiind de tatăl său, ucis în închisoare, și mai târziu însoțindu-și mama într-un penitenciar politic. A avut de înfruntat multe necazuri, inclusiv cu dosarul de la facultate. Deși era un om așezat, în el zăcea un potențial fabulos pentru o poezie a suferinței, ca o artă poetică explicită: „Nu m-am jucat cu cuvintele niciodată, cum nu m-am jucat cu propria viață. Am scris versuri doar ajuns la o limită, când eram cu ființa pe pragul prăbușirii.”
Este o poezie document, sfâșietoare, un ultim strigăt de revoltă și disperare, a unui poet care a părăsit această lume pe 29 mai 2011, la vârsta de 62 de ani, într-o senină credință. Scria prietenul Ion: „Eu sunt un poet ocazional, m-am născut cu ocazia poporului român, scriu versuri cu ocazia limbii române și a lumii în care se naște zilnic, viața mea unică, poezia mea.”
