Racheta cu Coada de Rachetă (Coracias spatulatus), cunoscută și sub denumirea de Rachetă cu Coada Spatula, este o pasăre impresionantă din familia Coraciidae, strâns legată de alte specii de rachete, precum racheta europeană. Această specie este specifică regiunii subsahariene a Africii, fiind întâlnită în principal în savane, păduri ușoare de miombo și zone riverane din țări precum Angola, Botswana, Republica Democrată Congo, Malawi, Mozambic, Namibia, Zambia și Tanzania. Preferă habitate cu copaci înalți, unde poate vâna de pe un punct de observație ridicat.
Cu o lungime de aproximativ 35-40 cm, inclusiv coada sa lungă, pasărea adultă cântărește între 120 și 160 de grame. Penajul său este colorat vibrant, cu un cap și un gât de un albastru deschis, iar spatele și aripile sunt de nuanțe verde-turcoaz și albastru intens. Coada, cea mai distinctivă trăsătură a sa, este formată din două pene centrale prelungite, ce îi conferă numele științific de “spatulatus”. Aceste pene exterioare sunt negre cu vârfuri albastre, creând un aspect dramatic în zbor. Ciocul său robust, de culoare neagră, este specializat pentru vânarea prăzii, iar picioarele sunt de un galben strălucitor.
Comportamentul rachetei cu coada de rachetă este tipic pentru această familie: pasărea este teritorială și acrobatică, realizând zboruri spectaculoase cu rostogoliri și picaje, mai ales în timpul sezonului de împerechere, care variază în funcție de regiune, dar adesea coincide cu sezonul ploios, între septembrie și martie. Dieta sa constă în principal din insecte mari, cum ar fi lăcustele, gândacii și termitele, dar include și șopârle, broaște și, ocazional, fructe. Aceasta vânează prin pândă de pe ramuri înalte, lansându-se rapid asupra prăzii.
Reproducerea are loc în cuiburi situate în cavități naturale de copaci sau în gauri abandonate de ciocănitori, la înălțimi de 5-10 metri. Femela depune 2-4 ouă albe, pe care le clocește timp de 18-20 de zile, în timp ce masculul se ocupă de hrănirea familiei. Puii părăsesc cuibul după aproximativ 25-30 de zile, dar rămân dependenți de părinți pentru câteva săptămâni.
Deși această specie nu este considerată amenințată la nivel global (statut IUCN: Least Concern), populațiile locale pot suferi din cauza pierderii habitatului din cauza defrișărilor și a agriculturii intensive. Totuși, adaptabilitatea sa la medii modificate îi asigură supraviețuirea în multe zone protejate, cum ar fi parcurile naționale din Zambia și Botswana.
