Regiunea Champagne din nord-estul Franței are o istorie vinicolă ce datează din perioada romanilor. Totuși, povestea șampaniei a început să prindă contur în secolul al XVII-lea, în mănăstirile benedictine, unde călugării produceau vinuri liniștite, atât albe, cât și roșii, dedicate slujbelor religioase.
Fermentația vinului era adesea întreruptă de iernile reci, iar primăvara, odată cu creșterea temperaturilor, procesul reîncepea în sticle, generând bule de dioxid de carbon, un fenomen pe atunci neplăcut, denumit „diavolul vinului”. Acest lucru ducea la explozia frecventă a sticlelor, iar vinul supraviețuitor era numit „vin săltăreț”.
Dom Pierre Pérignon, un călugăr benedictin responsabil cu pivnițele abației Hautvillers din 1668, a fost figura centrală în transformarea acestui defect într-o virtute. Deși nu a inventat bulele, el a fost primul care a încercat să le controleze. A introdus dopuri de plută legate cu sfoară și a utilizat sticle mai rezistente din Anglia. De asemenea, a început să amestece vinuri din recolte diferite pentru a obține un gust uniform.
Cu toate acestea, în perioada lui Pérignon, șampania era încă un vin tulbure și dulce. O mare revoluție s-a produs în secolul al XIX-lea, când farmacistul Antoine Müller a creat pupitrul de remuage, iar André François a perfecționat metoda de degorjare, facilitând procesul de eliminare a drojdiilor din sticle.
Pe parcursul timpului, preferințele gustului s-au schimbat, trecând de la șampania dulce la variantele brut și extra-brut. Marile case de șampanie, precum Moët & Chandon și Veuve Clicquot, au început să se dezvolte, multe dintre ele având în spate povești de succes ale unor femei curajoase.
Astăzi, pentru a purta numele de „Champagne”, vinul trebuie să respecte reguli stricte de producție, inclusiv recoltarea manuală și o maturare minimă de 15 luni. De la începuturile sale umile, șampania a devenit simbolul sărbătorilor, reprezentând bucuria și celebrarea momentelor importante din viață.
