Pe 4 august 1919, armata română a intrat în Budapesta, marcând un moment istoric semnificativ în contextul tumultuos al Europei Centrale. Această acțiune militară a avut loc într-o perioadă în care Republica Sovietică Ungară, condusă de Béla Kun, amenința stabilitatea regională și integritatea României.
După sfârșitul Primului Război Mondial, România Mare a fost constituită prin unirea Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei cu Regatul Român, ceea ce a generat tensiuni cu statele vecine, în special Ungaria. Proclamarea Republicii Sovietice Ungare în martie 1919 a exacerbat conflictele, Béla Kun promițând refacerea Ungariei Mari prin forță militară.
Pe fondul acestor tensiuni, România a decis să intervină militar. În 3 iulie 1919, Ungaria a solicitat retragerea trupelor române, dar Comandamentul român a decis să rămână pe poziții, având suportul Marelui Cartier General. După o serie de negocieri eşuate, conflictul militar a devenit inevitabil.
Războiul româno-ungar a fost declanșat de refuzul Ungariei de a recunoaște noile granițe, iar planurile militare românești au fost elaborate pentru a neutraliza amenințarea comunistă. La 29 iulie 1919, armata română a început o contraofensivă, forțând Tisa și avansând spre Budapesta.
Ofensiva română a fost marcată de succes rapid, iar pe 1 august, trupele române au creat capete de pod, fragmentând apărarea ungară. Pe 4 august, armata română a preluat controlul asupra Budapestei, simbolizând sfârșitul regimului comunist condus de Béla Kun.
Ocuparea Budapestei a avut efecte profunde, eliminând regimul comunist și deschizând calea pentru un nou guvern. Totodată, aceasta a consolidat poziția României pe scena internațională și a demonstrat capacitatea sa de a-și apăra interesele naționale.
În concluzie, intrarea armatei române în Budapesta a fost un moment definitoriu pentru istoria României, având consecințe durabile asupra stabilității regionale și relațiilor internaționale.
