Trei ani mai târziu, acest plan rămâne un vis nerealizat. Forțele rusești, afectate de pierderi semnificative de personal și echipamente, sunt blocate pe o linie de front statică, la sute de kilometri de capitală. Deși au înregistrat progrese tactice minore în ultimul an, un avans major nu pare posibil în viitorul apropiat.
În paralel, statele europene membre NATO se mobilizează rapid pentru a-și întări capacitățile militare. Șefii apărării din cadrul alianței avertizează că trebuie să fie pregătiți pentru un posibil atac rusesc asupra unuia sau mai multor membri în următorii trei până la șapte ani. Oficialii danezi susțin chiar că Rusia ar putea lansa o ofensivă în termen de șase luni după încetinirea sau finalizarea conflictului din Ucraina.
Aceste două imagini ale Rusiei sunt dificile de reconciliat: pe de o parte, un eșec evident în Ucraina, iar pe de altă parte, o amenințare serioasă pentru NATO, în special pentru țările est-europene. Cheia acestui paradox constă în faptul că un război între Rusia și NATO ar arăta complet diferit față de invazia Ucrainei.
Strategia Kremlinului într-un conflict cu NATO
Într-un conflict cu NATO, Moscova nu ar urmări inițial să cucerească teritorii extinse, ci să submineze capacitatea politică și militară a alianței de a rezista. Nu ar fi necesar să învingă NATO pe câmpul de luptă sau să ocupe orașe importante, ci să fractureze unitatea și determinarea membrilor săi. Kremlinul speră că, sub presiune, alianța se va dezintegra.
Obiectivele Rusiei într-un atac asupra NATO
Un atac asupra NATO nu ar viza distrugerea capacității militare generale a alianței, deși degradarea acesteia ar putea constitui un obiectiv pe termen scurt. Esențial ar fi să se slăbească voința NATO de a rezista, printr-o campanie scurtă și intensă, menită să divizeze coeziunea politică și să limiteze confruntarea la unul sau câteva state membre.
Strategia Rusiei ar fi de a menține un conflict localizat și rapid, implicând cel mult câteva state NATO, evitând un război extins care ar putea compromite stabilitatea pe termen lung. Astfel, Kremlinul speră să-și atingă obiectivele prin presiune politică și militară concentrată.
Un scenariu plauzibil ar putea începe cu o incursiune limitată în teritoriul NATO, vizând un punct slab perceput, cum ar fi unul sau mai multe state baltice. După acest atac inițial, Rusia ar putea amenința că orice încercare de recucerire a zonei ocupate va duce la o escaladare nucleară, strategie cunoscută în analizele militare drept „sanctuarizare agresivă”.
Pentru a întări această amenințare, Rusia ar putea înarma și dispersa rachete echipate cu focoase nucleare tactice, declarând că acestea sunt pregătite pentru lansare oricând. Această postură ar urmări să descurajeze orice acțiune militară din partea NATO.
Dacă NATO ar pregăti un contraatac, Rusia ar putea escalada și mai mult prin atacuri asupra infrastructurii civile europene cu rachete convenționale. Acest lucru ar transmite un semnal clar că rezistența continuă va crește doar costurile pentru Alianță.
Risc major: atacuri nucleare de avertizare
În cazul în care Kremlinul ar considera că o escaladare nucleară i-ar servi intereselor, nu pot fi excluse atacuri nucleare de avertizare la marginea Europei. Aceasta ar fi o miză uriașă și un pariu riscant pe slăbirea hotărârii NATO.
Strategia rusă s-ar baza pe ipoteza că, pe măsură ce voința NATO slăbește sub presiunea amenințărilor nucleare și convenționale, a atacurilor și sabotajelor din zona gri, Alianța va capitula de facto.
Kremlinul ar putea miza pe faptul că Statele Unite și aliații cheie din Europa de Vest, confruntați cu amenințări pe propriul teritoriu, vor ezita să intervină militar pentru apărarea partenerilor. O astfel de ezitare ar însemna, practic, prăbușirea alianței NATO, scopul principal al Rusiei.
Decizia Rusiei de a ataca unul sau mai multe state NATO nu depinde doar de echilibrul forțelor militare, ci mai ales de echilibrul perceput al hotărârii Alianței de a riposta. În timp ce trupele rusești au ezitat în Ucraina, este evidentă voința Moscovei de a schimba ordinea post-Război Rece și de a-și impune influența în Europa de Est.
Percepția Rusiei despre o reticență constantă a Occidentului de a-și asuma riscuri și despre o toleranță scăzută la suferință creează o combinație periculoasă. Aceasta ar putea determina factorii de decizie ruși să acționeze mai degrabă mai devreme decât mai târziu.
