Alice Voinescu, născută Steriadi pe 10 februarie 1885 în Turnu Severin, a fost o personalitate marcantă a culturii românești, cunoscută ca prima româncă ce a obținut titlul de doctor în filosofie la Sorbona, în 1913. A fost o scriitoare, eseistă și profesoară, contribuind semnificativ la dezvoltarea esteticii și istoriei teatrului în România.
Voinescu a fost educată într-o familie de intelectuali, având un tată avocat și o mamă provenită dintr-o familie nobilă. A învățat să citească încă din copilărie, având o curiozitate intelectuală remarcabilă. După ce a obținut licența în filosofie, a continuat studiile în Germania și Franța, unde a fost influențată de mari filozofi.
Cariera sa universitară a început în 1922, când a devenit profesor titular la Conservatorul de Artă Dramatică din București. A fost activă în promovarea culturii, organizând conferințe și publicând lucrări despre teatru și estetică. Dintre realizările sale notabile se numără contribuțiile la Istoria Filozofiei Moderne și conferințele radiofonice pe teme culturale și feministe.
Cu toate acestea, viața sa a fost marcată de persecuții politice. În 1948, a fost forțată să se pensioneze, iar în 1951 a fost arestată și a petrecut un an și șapte luni în închisoare, urmat de un domiciliu obligatoriu în Costești până în 1954. După eliberare, a trăit modest, dar a continuat să contribuie la educația tinerelor talente.
A murit pe 4 iunie 1961, lăsând în urmă un jurnal și corespondențe care reflectă nu doar viața sa, ci și tumultul cultural și politic al vremii. Opera sa a fost apreciată postum, fiind reeditată și studiată de critici literari, recunoscându-i contribuția majoră la cultura română.
