În România, cheltuielile publice destinate educației nu au depășit 4,5% din PIB în ultimii 30 de ani, conform datelor istorice. Între 1995 și 2006, aceste cheltuieli s-au situat între 3,1% și 4,1% din PIB, atingând un maxim de 4% în anii 1998 și 2002. În 2008, procentul a crescut la 4,3%, însă a scăzut ulterior, stabilizându-se la valori aproximative de 3,5% în perioada de criză și după aderarea la Uniunea Europeană.
Legea educației din 2011 a propus un prag de 6% din PIB pentru investițiile în educație, dar acest obiectiv nu a fost îndeplinit de niciun guvern în ultimele trei decenii. Recent, modificările legislative din 2023, care ar fi inclus alocarea a 15% din bugetul general consolidat pentru educație, au fost amânate pentru 2024 și 2025.
Comisia Europeană a subliniat că țările care investesc peste 6% din PIB în educație, cum ar fi Danemarca, Belgia și Finlanda, obțin rezultate școlare superioare, cu rate de angajare crescute și o mobilitate socială mai bună.
În contrast, România se confruntă cu o rată alarmantă de analfabetism funcțional, estimată la peste 44%, conform testelor PISA, și cu discrepanțe semnificative între mediul urban și cel rural. De asemenea, se estimează că îmbunătățirea competențelor de bază la nivelul Uniunii Europene ar putea contribui cu 8-10% la PIB până în 2030, evidențiind necesitatea unei finanțări sustenabile pentru educație.
Documentul subliniază, de asemenea, inegalitățile sociale, arătând că aproape 48% dintre elevii din medii defavorizate obțin rezultate slabe la matematică, comparativ cu doar 11% dintre cei provenind din familii cu venituri ridicate.
