Preotul iconom-stavrofor Horia Țâru evidențiază importanța momentului în care creștinismul a început să fie recunoscut oficial. După o perioadă de trei secole de persecuții sub împărați romani, precum Nero și Dioclețian, libertățile religioase păreau să devină o realitate.
Schimbările au început în timpul domniei lui Constanțiu Clor, tatăl lui Constantin cel Mare, care a pus capăt persecuțiilor creștinilor în anumite regiuni ale Imperiului Roman. Totuși, adevărata transformare a avut loc în timpul domniei lui Constantin.
Conform istoricului Eusebiu de Cezareea, înainte de bătălia împotriva lui Maxențiu în 312, Constantin a avut o viziune în care a văzut o cruce strălucitoare, însoțită de mesajul „In hoc signo vinces”, care se traduce prin „Prin acest semn vei învinge”.
După victoria sa, Constantin a semnat Edictul de la Mediolanum în 313, împreună cu Liciniu, document prin care creștinilor le-a fost garantată libertatea religioasă. Astfel, creștinismul a devenit o religie de stat, iar bisericile au început să fie construite, în timp ce templele dedicate zeilor erau distruse.
Pe parcursul domniei sale, Constantin a convocat primul Sinod Ecumenic de la Niceea în 325, un eveniment crucial pentru organizarea Bisericii creștine. De asemenea, el a susținut activitățile de caritate ale Bisericii, care au devenit esențiale în ajutorarea celor nevoiași.
Un rol important în apropierea lui Constantin de credință l-a avut mama sa, Elena, care s-a convertit la creștinism și a fost botezată în 313, la Ierusalim. Din cauza meritelor sale, atât ale lui Constantin, cât și ale mamei sale, Biserica i-a canonizat, numindu-i „împărați întocmai cu Apostolii”.
Sfinții Constantin și Elena rămân simboluri ale credinței și libertății religioase, având un impact profund asupra istoriei creștinismului.
