În decembrie 1996, am avut ocazia să îl întâlnesc pe Cezar Ivănescu în București, pentru un interviu destinat revistei „Timpul” din Iași. Pe 21 decembrie, se împlineau 40 de ani de la dispariția lui Nicolae Labiș, un subiect pe care l-am abordat în discuția noastră. La final, Ivănescu m-a invitat să revin, poate pentru un interviu mai amplu, chiar o carte.
Am recitit cu atenție tot ce aveam despre Cezar Ivănescu acasă. După aceea, am petrecut trei săptămâni în sala de lectură a Bibliotecii Centrale Universitare din Iași, studiind presa literară și referințele critice care mă puteau apropia de opera poetului. La sfârșitul lui ianuarie 1997, am ajuns la casa poetului la ora 9 dimineața, pregătit să încep un interviu extins. Timp de șapte zile, am discutat de dimineața până seara.
Momentele în care Ivănescu își exprima opiniile erau uneori copleșitoare. Critica sa feroce îi ținea în șah pe Mircea Dinescu, Ana Blandiana și mulți alții, desființându-i cu o vehemență rar întâlnită. De exemplu, îl numea pe Brumaru „poetul Păstârnac” și se referea la Mihai Ursachi ca „halvițarul pervers care coace căcat și-l dă drept prăjitură”. Pe Dinescu, îl denumea „maimuța cu dinții rari”, insistent, chiar și când am încercat să îi sugerez o variantă mai puțin jignitoare.
Cu toate acestea, acest pamphletar furios devenea extrem de emoționant și delicat când vorbea despre mama sa sau despre prietenul său din tinerețe, Petru Aruștei, pe care l-a crescut ca pe propriul copil. Discuțiile sale despre Eminescu și poezie erau pline de pasiune, iar în momentele de exaltare, se transforma într-o figură angelică. Era capabil să te ridice la cer sau să te trântească la pământ cu o singură frază, având o minte neobosită, mereu în căutare de răspunsuri.
La finalul lui august, am predat doamnei Elena Condrei, patroana editurii Geea, volumul „Kagemusha. Șapte zile cu Cezar Ivănescu”, gata pentru tipărire. Cu toate acestea, Ivănescu m-a sunat după câteva zile și a sugerat că ar fi mai bine să public cartea după moartea sa, conform înțelegerii noastre inițiale.
Așadar, cartea a fost păstrată pe o dischetă timp de ani de zile, iar la moartea lui Cezar Ivănescu în 2008, m-am simțit prea îndurerat pentru a mă gândi la publicare. Abia după doi ani, am revăzut textul, dar discheta s-a deteriorat și am pierdut totul.
În 2010, când credeam că „Șapte zile cu Cezar Ivănescu” este pierdută definitiv, Clara, fiica lui Petru Aruștei și „fiica spirituală” a lui Cezar Ivănescu, mi-a spus că are o copie. Împreună cu Clara, am înființat Asociația Cezar Ivănescu și am decis că este timpul să publicăm această carte, care a fost atât de chinuită de-a lungul anilor.
Deși am întâmpinat amenințări cu procese și sfaturi de a nu publica, sunt convins că „Șapte zile cu Cezar Ivănescu” va rămâne un document valoros pentru înțelegerea unei epoci. Cartea se lansează la Suceava, miercuri, 11 iunie, la ora 17, la Centrul Cultural Bucovina, fiind prezentată de poetul Ioan Manole.
