Într-o vale ascunsă din Podișul Târnavelor, satul Valea Sasului mai are astăzi doar doi locuitori. Totuși, nu este un sat abandonat. Datorită legăturii profunde a foștilor săi locuitori — mulți dintre ei stabiliți în Sibiu — comunitatea supraviețuiește discret, dar plină de sens.
De la 400 de oameni la… doi
În 1923, satul Valea Sasului număra 324 de locuitori. În 1937 ajunsese la 461 – apogeul său demografic. După război, declinul s-a instalat treptat. În 1958, erau 398 de suflete, dar în 2002 – doar 34. În 2021, recensământul a consemnat: patru locuitori. Astăzi, în mod oficial, mai trăiesc permanent doar doi.
Depopularea a fost cauzată de colectivizarea forțată impusă de regimul comunist, care a distrus sistemul tradițional de proprietate și a împins oamenii spre orașe. Izolarea geografică, lipsa infrastructurii și abandonul administrativ au contribuit decisiv.
„Satul avea o formă adunată, cu o uliță lungă pe lângă vale și altele perpendiculare. Nu se vedea decât când ajungeai la marginea lui, apărând ca o ‘oază’ între dealurile galbene”, scria învățătoarea Elena Râșniță-Buza, autoarea monografiei „Valea Sasului. Un sat pe cale de dispariție”.
Legătura cu Sibiu: între pământ, familie și demnitate
Maria Lucia Dragomir este una dintre cele care au plecat din sat și s-au stabilit în Sibiu, dar nu l-a părăsit niciodată cu adevărat.
„De când am plecat de-acasă, nu știu dacă a trecut o lună să nu fim în sat. Poate doar când erau copiii mici… Noi veneam în fiecare lună, îi ajutam pe părinți, le aduceam ce aveau nevoie. Acum venim cu ouă, cu carne, tot de aici”, spune femeia, cu ochii în lacrimi.
A plecat la 14 ani să studieze la Blaj, s-a căsătorit cu un bărbat din Sibiu, unde și-a crescut copiii și nepoții. Împreună cu frații ei, are grijă de casa părintească, de grădină și de vie.
„Totul e lucrat ca atunci când trăiau părinții. Jumătate de timp stăm în Sibiu, jumătate aici. Nu pot să stau la oraș fără să vin acasă. Când n-o să mai pot, o să sufăr. Cum au suferit și părinții noștri când nu-i puteai duce de-aici.”
Viață în doi – dar cu suflete multe
Angela Gherman și soțul ei sunt singurii locuitori permanenți din Valea Sasului. S-au mutat aici în 1982, din Sânmiclăuș și Lunca Târnavei, atrași de frumusețea locului. El a fost șofer, apoi cioban. Copiii lor au crescut aici, făcând naveta la școală. Azi sunt stabiliți în Germania și Mediaș.
„Ne-am obișnuit. Avem câteva oi, o grădină, o mașină cu care mergem la cumpărături în Blaj, Șona sau Sânmiclăuș.”
Biserica, monument istoric din 1822
Biserica este ultima clădire rămasă în picioare din centrul satului. Se ține slujbă o dată pe lună. De Paști, sătenii reveniți temporar – rude, nepoți, vecini – se adună în jurul lăcașului.
„Nu am lăsat niciodată ușa bisericii închisă de Paști. Câți suntem, venim. Uneori ne strângem 15-20.”
Alecuș – mai vizibil, dar tot pe muchie de cuțit
Satul Alecuș, aflat la câțiva kilometri de Valea Sasului, este ceva mai norocos. Drumul de acces a fost asfaltat recent, iar în 2023 s-a introdus alimentarea cu apă. Aici locuiesc aproximativ 40 de persoane, inclusiv doi copii.
Rodica Potopea, fostă farmacistă din Ocna Mureș, și-a construit aici o căsuță în 2023. A aflat de sat de la o colegă și a venit să vadă cu ochii ei.
„Peisajul e fantastic. Am văzut căprioare, păsări rare. Avem tot confortul. E aer curat și liniște. Mă bucur că am ales Alecuș.”
Ioan Banciu, un sibian care a venit cu oile în zonă, a cumpărat teren și a rămas: „Nouă ne place aici. Nu ne-a trebuit mult timp să ne hotărâm.”
O familie de medici a renovat casa bunicilor și a cumpărat terenuri învecinate. Alții vin în weekend sau în vacanțe. Casele încep să revină la viață.
Autoritățile intervin, dar timpul presează
Primarul comunei Șona, Florin Teodor Mărginean, spune că investițiile Consiliului Județean și proiectele APA CTTA au schimbat radical accesibilitatea zonei.
„Asfaltarea DJ 107V e cel mai mare câștig. S-a pietruit și drumul până în Valea Sasului. Am făcut măsurători și pentru asfaltare pe strada principală. Nu promit, dar sperăm.”
Totuși, biserica din Valea Sasului se degradează rapid. Primăria a intervenit minor, cu ajutorul unei familii cu origini în zonă, dar fără un proiect amplu, lăcașul ar putea deveni o ruină irecuperabilă.
Școala construită în 1935 nu mai există decât în fundație. În 1941 învățau aici 89 de elevi. În 1979 mai erau doar 5. A fost închisă în 1993.
Încă există speranță
Există semne că satele refuză să moară: în curți apar materiale de construcție, case se repară, iar fiii satului revin la „Fiii satului Valea Sasului” – eveniment reluat în 2022.
Valea Sasului și Alecuș nu mai sunt ce au fost – dar nu sunt nici sate moarte. Sunt sate în așteptare, pe muchia dintre dispariție și renaștere, între liniștea colinelor și dorul celor care, plecați de zeci de ani, n-au rupt legătura nici măcar o lună.
