Drumul spre necunoscut începe acolo unde asfaltul se oprește. Într-o dimineață de toamnă, am părăsit ultimele case din Teştioara și am pătruns pe o potecă umedă, lăsată în urmă de ploi. Aerul purta mirosul frunzelor ude, iar ceața se desfășura lent peste dealuri, creând o atmosferă enigmatică.
Un bătrân, sprijinit pe un toiag, mi-a spus cu un zâmbet enigmatic: „Nu vă apropiați prea mult de tău, căci mulți au fost atrași și nu s-au mai întors.” Am continuat drumul, iar pădurea m-a învăluit ca o catedrală. Razele soarelui pătrundeau timid printre ramuri, iar liniștea era profundă, ca o adâncire a gândurilor.
Într-o clipă, tăul s-a dezvăluit în fața mea. O apă întunecată și perfect rotundă, înconjurată de stuf, cu cerul reflectat în ea, părea să ascundă secrete adânci. Nu se auzea nimic, doar sunetul discret al unei broaște, care a dispărut în adâncurile lacului.
O femeie vârstnică, venită să caute ciuperci, mi-a spus: „Acesta este Tăul Mare, dar mai sus este Tăul Mic. Se spune că acolo timpul dispare.” Oamenii din zonă povestesc că Tăul lui Iezer nu are fund, iar o legendă spune că o căruță cu boi a dispărut în adâncurile lui fără urmă.
Unii cred că lacul este conectat la mare printr-un tunel subteran, în timp ce alții îl văd ca pe o poartă între lumi. În fiecare iarnă, la gura sobei, se reînvie povestea unui învățător care, atrași de un glas, a dispărut în noaptea lunii pline.
Dincolo de mituri, Tăul lui Iezer este un fenomen natural rezultat din alunecările de teren, care a creat un ecosistem unic. Biologii au descoperit o varietate de specii care trăiesc aici, dar recunosc că fundul lacului rămâne un mister. Sondările arată adâncimi neobișnuite pentru un lac de deal.
Pe mal, privirea asupra apei induce o senzație aparte, o vibrație care rezonează în suflet. „Aici găsești liniștea, dar gândurile devin neliniștite”, spune femeia cu ciupercile. „Tăul te observă, iar dacă îl privești prea mult, te va atrage.”
După câteva momente de contemplare, am simțit o fascinație profundă, ca și cum adâncurile m-ar privit înapoi. Am rămas acolo, ascultând păsările și murmurul apei, simțind că lacul respiră.
Când m-am întors spre sat, am aruncat o ultimă privire. Tăul părea liniștit, dar știam că nu doarme niciodată. Bătrânul m-a oprit din nou: „V-ați uitat prea mult. Apa își amintește de toți cei care o privesc adânc.”
Tăul lui Iezer rămâne un punct în care realitatea și legenda se împletesc, un loc unde natura și mitul coexistă. Poate că nu contează dacă are fund sau nu; misterul său este ceea ce îl face viu.
