Iertarea este un proces complex, adesea confundat cu uitarea sau cu acceptarea greșelilor altora. Totuși, aceasta nu presupune să uităm ce s-a întâmplat, ci mai degrabă să ne eliberăm de furia și resentimentele care ne împiedică să ne trăim viața în prezent.
Dr. Edith Eger, psihoterapeut și supraviețuitoare a Holocaustului, a afirmat că iertarea reprezintă o alegere personală, un act de responsabilitate față de propria noastră vindecare. Ea subliniază că iertarea nu este despre a-i absolvi pe cei care ne-au rănit, ci despre a ne elibera pe noi înșine de povara emoțională pe care o purtăm.
Atunci când nu alegem să iertăm, ne încărcăm cu durerea și resentimentele, care devin parte din identitatea noastră. De aceea, întrebarea esențială pe care trebuie să ne-o punem este: Ce mă oprește să iert?
Povestea unui om care purta pietre legate de suflet este un exemplu relevant. Acest om a realizat că fiecare piatră reprezenta o rană neîmpăcată, și în cele din urmă a înțeles că a nu uita nu înseamnă a-ți face rău constant. A ierta devine astfel o alegere de a nu mai hrăni suferința și de a permite bunăstării să ne pătrundă viața.
Iertarea nu este o obligație morală, ci un gest de eliberare. Aceasta începe adesea cu pași mici, cum ar fi simpla acceptare a faptului că putem lăsa o parte din povară jos. Chiar dacă durerea persistă, alegerea de a nu mai duce greutatea acesteia în fiecare zi este esențială.
Prin urmare, iertarea devine un ritual de introspecție, un proces prin care ne întrebăm despre motivele din spatele resentimentelor noastre și despre cine devenim atunci când alegem să iertăm. În final, poate că a ierta nu schimbă trecutul, dar ne deschide viitorul.
