În localitatea Desești, poetul Ioan Alexandru a discutat despre trăirea într-o eră ascetică, subliniind că asceza, în sensul său original grecesc, reflectă perseverența și dedicarea față de lume. Un ascet nu cedează în fața dificultăților, ci se angajează profund în realitatea cotidiană și în creația Cuvântului. Această viziune se regăsește și în opera recentă a poetului Ioan Dorel Todea, intitulată PASSIFLORA, publicată de Editura Episcopiei Maramureșului și Sătmarului în 2025.
Cartea lui Todea a schimbat semnificativ percepția asupra universului său liric, dezvăluind o dimensiune profundă a poeziei sale. Titlul volumului, Passiflora, se referă la Floarea Patimilor lui Iisus, o plantă exotică ce simbolizează, prin frumusețea sa, suferințele Hristosului. Etimologia denumirii, derivată din latină, subliniază legătura între patimile divine și natura.
Structura volumului reflectă o liturghie lirică a suferințelor și a Învierii, integrând teme precum catedralele de lemn și dorul profund. Poetul abordează cu sinceritate condiția spirituală a umanității și legătura cu locurile sacre, evocând esența existenței umane printr-un limbaj poetic specializat. Maramureșul, cu valorile sale tradiționale, este un simbol al continuității și al credinței, ca în versurile sale: „Câtă vreme lemnul va mirosi a rugă…”
Poezia religioasă a influențat profund evoluția limbii și literaturii române, iar Todea rezonează cu tradiția scrierilor din istoria țării, amintind de importanța călugărilor de la Mănăstirea Peri. Vorbele sale sunt un omagiu adus rădăcinilor limbii române și continuării acesteia prin generații. Fiecare poezie este o expresie a luminii divine, având ca scop să transmită un mesaj sacru celor din jur.
Mesajul său, subliniat și de către Preasfințitul Părinte Iustin, evidențiază continuitatea și sacralitatea versului românesc, îmbinând tradiția cu realitățile contemporane. Poezia lui Todea este o ofrandă lirică, un dar adus credinței, care dovedește că dragostea de Dumnezeu și de neam persistă în ciuda provocărilor vremurilor.
În încheiere, Todea reiterează legătura profundă cu istoria și credința, afirmând că „Maramureșul nu e pământ, ci o catedrală…”. Această lucrare reușește să deschidă noi orizonturi, invitând cititorii să reflecte asupra puterii cuvântului și a credinței.
