Toată lumea cunoaște celebra Mocăniță de pe Valea Vaserului, un simbol maramureșean bine cunoscut. Deși pare unică, realitatea este că Maramureșul a avut peste zece mocănițe pe căi ferate înguste, utilizate pentru diverse scopuri. Vă invităm să explorăm câteva dintre aceste locații, alături de montaniardul Ionică Pop, care ne va povesti despre diviziunea lor în trei categorii de folosință: forestiere, industriale și militare. Vom urca și în pasul Șetref, unde se află singura mocăniță cu uz militar!
„Începem cu căile ferate înguste forestiere, prima categorie. Cea mai lungă și semnificativă este, desigur, cea de pe Valea Vaserului. Numele 'mocăniță' a fost împrumutat din Apuseni; aici, ea transporta atât lemn, cât și turiști. O altă cale ferată îngustă importantă a fost cea de la Sighet spre Valea Marei, având o bifurcație către Poiana Brazilor și Colibi. De asemenea, a existat o linie de la Câmpulung la Tisa, care se îndrepta spre Săpânța, Jilărescu și Valea Nadoșa. O altă mocăniță, cunoscută sub numele de Lori, a funcționat de la Tăuții-Măgherăuș spre Baia Mare, Firiza, Blidari, până la Holmu.
O cale ferată similară, dar distrusă de inundațiile din 1970, a fost cea de la Leordina pe Valea Ruscovei, care transporta lemn. În ceea ce privește căile ferate industriale, am avut una de la Șomcuta Mare spre Ardusat și Satu Mare, care a fost, de asemenea, distrusă în 1970. O altă cale ferată a deservit transportul sării de la Sighet la Coștiui, având o ramificație spre Ocna Șugatag. Căile ferate pentru minerit au fost și ele parte din istoria noastră, cum ar fi cea de la Băița – Lomaș – Tiuzoșa.
În plus, am avut o rețea de căi ferate înguste militare, reprezentate chiar de locul unde povestim acum, pe Valea Sălăuța – Dealul Ștefăniței – Borșa – Pasul Prislop. Aceasta a fost demontată și reconstruită în anii '30 pe Valea Vaserului”, ne explică montaniardul. Astfel, nu avem doar o mocăniță, ci o serie întreagă de linii feroviare cu o istorie fascinantă.
O categorie aparte o constituie funicularele, o tradiție care merită să fie reînviată. În trecut, aceste instalații erau folosite pentru a transporta bușteni din păduri, fără a provoca daune semnificative mediului. Ionică Pop ne spune: „Am avut funiculare între Băiuț și Cavnic, din Cavnic spre Baia Sprie și din Baia Sprie spre topitoria din Ferneziu. De asemenea, au existat funiculare pentru aprovizionare turistică, cum ar fi telescaunul de la releul de pe Mogoșa.”
În concluzie, urmele acestor structuri mai există ici-colo, iar dacă ne uităm atent, putem observa picioarele funicularului în diverse locuri, cum ar fi Băiuț sau pe Dealul Crucii, deasupra Băii Mari. Traseele mocănițelor au fost transformate în drumuri, iar în unele cazuri au devenit diguri de apărare sau semne de hotar pentru agricultori. Cu puțină imaginație, este evident că în multe locuri putem identifica terasamentele fostelor căi ferate. Dar ne întrebăm: cum ar arăta dacă am revedea un traseu de mocăniță de la Sighet spre lacul Runcu, sau un funicular din Băiuț către Cavnic? Aceste întrebări ne fac să reflectăm asupra bogatei istorii pe care o avem și să ne dorim să o redescoperim.
