În urmă cu trei ani, pe 24 iulie, comunitatea literară din România a pierdut-o pe poeta Ioana Ileana Ștețco, membră a Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Cluj, Reprezentanța Maramureș. Moartea ei a lăsat un gol profund, iar amintirile despre ea continuă să dăinuie.
Ioana a fost cunoscută pentru profunditatea cuvintelor sale, care păreau să prindă viață și să plutească în aer, chiar și în cele mai întunecate momente. În ultimele sale zile, amintirile au venit în valuri, evocând imagini din trecut și întâlniri cu prieteni și colegi.
Ultima oară când a fost văzută, a fost în fața unei librării din Baia Mare, unde păsările zburau mai aproape de pământ, fără să știe că acelea erau ultimele momente petrecute în mijlocul celor dragi. În acea zi, Ioana a fost condusă la capela de pe strada Zorilor din Borșa, unde prietenii au venit să își aducă un ultim omagiu.
Printre amintirile sale, rămâne legătura cu răchita plângătoare, un simbol al tristeții și al melancoliei, care a fost martorul întâlnirilor sale cu natura și cu poeții. Fiecare vizită la acest arbore misterios era o întoarcere la rădăcini, la esența cuvintelor și a sentimentelor sale.
Ioana a fost recunoscută de critici pentru muzicalitatea versurilor sale, iar diploma primită din partea criticului Gheorghe Grigurcu este o dovadă a talentului său. În fiecare cuvânt scris, Ioana a reușit să capteze emoții profunde, iar operele ei continuă să fie o sursă de inspirație pentru mulți.
În acest iulie, ne amintim de Ioana și de impactul său asupra literaturii române. A lăsat în urmă nu doar cuvinte, ci și o moștenire de neuitat, iar amintirea ei va trăi în continuare prin versurile pe care le-a scris.
