Turta dulce este mai mult decât un simplu desert de sărbători; aceasta reprezintă un adevărat meșteșug artistic care combină tehnica decorativă cu elementele sculpturale, având rădăcini adânci în tradițiile Transilvaniei.
De la începutul secolului al XVII-lea, prepararea turtei dulci a evoluat ca o formă de artă independentă. Prima breaslă dedicată acestui meșteșug a fost înființată la Bratislava în 1619, având membri de origine germană. Un secol mai târziu, arta turtei dulci a prins avânt, ajungând în Transilvania prin meșteșugari germani, la sfârșitul secolului al XVIII-lea.
În localitățile din Harghita, Covasna, Brașov și Mureș, meșteșugul turtei dulci a fost o tradiție de iarnă, practicată de familiile de meșteșteri, cunoscuți sub numele de „turtari” sau „mézeskalácsos”. Aceștia pregăteau aluatul din ingrediente precum făină, miere, ouă și condimente aromate, precum scorțișoara și cuișoarele, uneori adăugând și grăsimi pentru a îmbunătăți textura.
Aluatul obținut era lăsat să se odihnească, apoi modelat în forme specifice și copt. Meșteșugarii foloseau matrițe de lemn pentru a crea modele complexe, cum ar fi inimi, stele și simboluri tradiționale. Aceste matrițe, adesea transmise din generație în generație, sunt astăzi valoroase din punct de vedere cultural.
După coacere, turtele erau decorate cu sirop de miere sau glazură albă, având un aspect atrăgător. În perioada Crăciunului, meșteșugarii produceau inimi împodobite, simbolizând darurile oferite de tineri fetelor de pețit.
Turtele dulci secuiești au avut un rol important nu doar ca dulciuri festive, ci și ca obiecte simbolice, fiind vândute în târgurile de iarnă din diverse localități. Aceste delicatese au fost parte integrantă a economiei locale și a tradițiilor de sezon.
Detaliile de pe matrițe, mirosul dulce al mierii și abilitățile meșteșugarilor ilustrează continuitatea acestui meșteșug, care a reușit să îmbine utilul cu estetică în comunitățile din Harghita și Covasna.
