Scrierea despre tatăl meu este o provocare, dar și o onoare. Doresc să îi redau portretul cu exactitate pentru cei care nu l-au întâlnit. A fost, este și va rămâne un tată ideal pentru mine și fratele meu, iubindu-ne pe cât a știut.
Tatăl meu nu a urmat o carieră universitară, deși avea potențialul necesar. A ales să rămână acasă, dedicându-se familiei și meseriei de profesor timp de 45 de ani în Albeni. A modelat destine și a contribuit la formarea unor personalități remarcabile, printre care medici, profesori și artiști.
Când eram copil, îmi plăcea să-l ascult predând istorie și să îl urmăresc din spatele băncilor. De asemenea, mama, Maria Voicu, a fost o educatoare dedicată, care a pregătit mii de copii pentru viață. Le simt lipsa și le păstrez amintirea vie.
Părinții mei m-au învățat importanța devotamentului față de meserie, dar am realizat că munca noastră nu este întotdeauna apreciată. Tatăl întreabă adesea despre oportunitățile de muncă în domeniul educațional, dar răspunsul este constant negativ.
După aproape 15 ani în învățământ, am avut ocazia să predau alături de tatăl meu la Colegiul Național „Tudor Vladimirescu”, un moment deosebit în cariera mea. A fost un an plin de realizări, cu premii și activități care au adus bucurie și împlinire.
Teodor Voicu, tatăl meu, a avut o carieră impresionantă, având în spate o poveste de viață plină de perseverență. De la începuturile sale umile în satul Bobu, a reușit să devină un cadru didactic respectat, chiar dacă a întâmpinat obstacole pe parcurs. A refuzat să compromită valorile la care a ținut atât de mult.
Amintirile despre el sunt întărite de cuvintele foștilor săi elevi, care își amintesc cu drag de învățăturile sale. Fiecare mesaj de apreciere mă face să realizez impactul pe care l-a avut asupra generațiilor de elevi.
