Transhumanța, o practică veche de milenii a ciobanilor din Carpați, continuă să aducă bucurie atât celor care o practică, cât și vizitatorilor care participă la festivitățile de coborâre a oilor de la munte. Acest fenomen, adânc înrădăcinat în cultura românească, este marcat de tradiții, porturi și obiceiuri transmise din generație în generație.
Crescătorii de oi din Carpați au practicat păstoritul transhumant, mutându-se cu turmele lor între diverse regiuni ale țării, îmbogățind astfel cultura și comunitățile din Tisa până la Marea Neagră. Mărturii istorice, inclusiv cele datând din perioada dacică, subliniază importanța acestui tip de păstorit pentru identitatea națională.
În 1622, cancelarul Nicolas Bethlen a realizat o descriere detaliată a păstoritului din Transilvania, evidențiind modul de viață al ciobanilor. De asemenea, în 1785, Jeremy Bentham, aflat în Ţările Române, a notat despre obiceiurile locale, atrăgând atenția asupra fenomenului transhumanței.
Historiile lui Petru Maior și George Barițiu subliniază și ele aspectele esențiale ale acestei activități, ce implică migrarea ciobanilor în căutarea pășunilor. Între 1831 și 1855, ciobanii din 150 de sate transilvănene își duceau turmele la pășunat în Țara Românească și Dobrogea, demonstrând amploarea acestei practici.
Plaiul Novaci a fost creat în 1847 ca punct de control pentru turmele de oi, iar în anii următori au fost stabilite noi plaiuri, facilitând astfel mișcarea ciobanilor. Această activitate a dus la dezvoltarea unei industrii locale, cu centre specializate în produse lactate și textile din lână.
La începutul secolului XX, explorările geografului francez Emanuel de Martonne au relevat o scădere a păstoritului, în favoarea dezvoltării meșteșugurilor și orașelor, dar el a rămas impresionat de viața ciobanilor montani. El a descris peisajul vibrant al satelor, unde activitățile păstorești aduc un farmec aparte zonei montane.
