N. Steinhardt, o figură emblematică a literaturii române, a trăit o experiență profundă în timpul detenției sale, pe care a reflectat-o în volumul său, Jurnalul fericirii. Deși mulți dintre colegii săi de detenție credeau că regimul comunist le-a afectat lucrările, Steinhardt considera că valorile literare nu sunt influențate de convingerile politice ale autorilor.
În perioada în care se afla în închisoare, a avut de ales între a deveni martor al acuzării sau a rămâne alături de alți intelectuali, precum C. Noica și Vasile Voiculescu. Alegerea sa a fost influențată de sfatul tatălui său, care l-a încurajat să nu se lase copleșit de frică. Aceasta decizie a dus la o viață de suferință, dar și la liniște interioară.
Steinhardt a avut ocazia să interacționeze cu personalități precum Nicolae Balotă, care i-a împărtășit emoțiile profunde pe care le trăia citind operele lui Proust. De asemenea, a fost martor la evenimentele istorice tragice din perioada respectivă, inclusiv execuțiile legate de regimul Antonescu, care a lăsat o amprentă asupra conștiinței colective.
În detenție, Steinhardt a experimentat condiții inumane, dar a descoperit și o profundă înțelegere a suferinței și fericirii. Întâlnirea sa cu părintele Cleopa a fost un moment definitoriu, contribuind la credința sa ortodoxă. Jurnalul fericirii devine astfel un testament al speranței și al credinței, un exemplu de cum suferința poate duce la o mai profundă înțelegere a fericirii.
Pe parcursul scrierii sale, Steinhardt subliniază importanța creștinismului, prezentându-l ca o cale de transcendență personală. El afirmă că, prin botez, a experimentat o a doua naștere, evidențiind puterea spiritualității în fața adversităților.
Viziunea sa asupra fericirii este complexă; el consideră că închisoarea, deși un loc de suferință, a fost și un spațiu de desăvârșire personală. Steinhardt afirmă că a ieșit din detenție nu doar mai înțelept, ci și mai uman, capabil să aprecieze valorile esențiale ale vieții.
