În tradiția creștină, diavolul este perceput ca fiind întruchiparea răului, având rolul de a submina stabilitatea morală și spirituală a oamenilor, îndreptându-i împotriva lui Dumnezeu. Conform învățăturilor teologice, la început, diavolul a fost considerat bun, însă, prin acțiunile sale, a fost pedepsit și marginalizat.
Distincția dintre demon și diavol este semnificativă. Un demon este o entitate din vechile credințe politeiste, în timp ce diavolul este o figură imaginară care simbolizează răul pur. Se crede că cei care își amintesc doar de rău sunt conduși de invidie și de dorința de a denigra virtutea altora, exact cum au procedat arhiereii și fariseii în fața lui Hristos, care, în loc să-l laude pentru faptele sale bune, au încercat să-l condamne.
Termenul grecesc „dia-bolos”, care se traduce prin „cel care se pune de-a curmezișul”, definește natura diavolului ca un adversar al planului divin. Biserica afirmă că diavolul și demonii au fost creați inițial de Dumnezeu, dar, prin rebeliune, au ales să devină răi. Această rebeliune a dus la crearea iadului, iar cei care au păcătuit au fost aruncați în întuneric.
Deși mulți contestă existența diavolului, acesta este o realitate recunoscută de tradiția creștină. Diavolul este văzut ca un dușman al umanității, având rolul de a conduce sufletele spre distrugere. Acesta folosește diferite metode de ispitire pentru a îndepărta oamenii de Dumnezeu.
Combăterea răului necesită o pregătire spirituală constantă, iar credincioșii sunt îndemnați să adopte o atitudine de apărare prin iubirea lui Hristos. Iisus, prin alungarea demonilor, demonstrează autoritatea divină asupra acestora, iar credința oferă puterea de a înfrunta ispitele.
Viața creștină se definește prin această luptă permanentă împotriva răului, iar alegerea de a urma calea lui Hristos în detrimentul păcatului aduce pace și bucurie. Chiar dacă diavolul poate părea o forță puternică, el nu are puterea absolută de a împiedica lucrarea divină.
