În urma evenimentelor din decembrie 1989, unii lideri au caracterizat industria românească ca fiind un simplu „morman de fiare vechi”. Această afirmație a contribuit la o percepție negativă asupra valorii activelor naționale, facilitând privatizări rapide și, adesea, necontrolate, care au încălcat grav cadrul constituțional.
Efectele acestor măsuri au fost devastatoare. Peste sute de mii de locuri de muncă au dispărut, iar șomajul a crescut semnificativ. Multe persoane din forța de muncă, în căutarea unor oportunități mai bune, au părăsit țara, îndreptându-se spre economii mai dezvoltate care erau interesate de bunurile industriale românești.
Între 1990 și 2006, devalorizarea leului a atins proporții alarmante, cu un raport de 1 la 10.000 înainte de denominare. Inflația a continuat să afecteze economia și după această reformă, atingând niveluri galopante în ultimii ani.
Vânzătorii de active naționale, care s-au autoproclamat moștenitori, au ignorat cu desăvârșire faptul că patrimoniul național a fost construit prin munca asiduă a generațiilor anterioare. De exemplu, minereul de fier, adus din Africa cu mari eforturi de marinari români, este acum vândut la prețuri nesemnificative, în timp ce resursele de petrol, esențiale pentru industria petrochimică, au fost importate în condiții similare.
Aceste acțiuni nu doar că au dus la pierderi economice considerabile, dar au și provocat o hemoragie a capitalului, lăsând țara fără fabrici și uzine care ar fi putut oferi locuri de muncă. De aceea, întrebarea care se ridică este dacă aceste acțiuni au fost rezultatul ignoranței sau al unor interese ascunse.
Este evident că alte țări au comercianți mult mai competenți decât cei de la noi, ceea ce pune sub semnul întrebării viitorul economic al României.
