Conform credinței ortodoxe, Maica Domnului a înviat în a treia zi după adormire și a fost înălțată la ceruri, similar lui Iisus Hristos. Această credință reflectă întreaga istorie a Bisericii, subliniind legătura profundă dintre om și divinitate.
Aspectele teologice legate de adormirea și înălțarea Maicii Domnului sugerează o depășire a cunoașterii senzoriale, deschizând calea către o înțelegere spirituală a Ierusalimului ceresc. Aceasta necesită un efort ascetic, o luptă interioară pentru a atinge bucuria tainică a învierii și a înălțării, ce transcende timpul și se îndreaptă spre eternitate.
Adormirea Maicii Domnului simbolizează o referință esențială pentru natura umană, evidențiind iubirea profundă față de Dumnezeu. Înălțarea sa este văzută ca o virtute superioară, prin care veșnicia divină se împărtășește oamenilor care aspiră să trăiască în iubirea divină, îndreptându-se spre o viață de veghe și înviere.
Maica Domnului, ca icoană a Bisericii, întruchipează idealul umanității de a naște spiritual pe Dumnezeu, împlinind astfel misterul Întrupării. Înălțarea sa devine o transfigurare a veșniciei, evidențiind puritatea sufletească și trupească.
În tradiția ortodoxă, Fecioara Maria este recunoscută ca Mama tuturor, având un rol central în mântuirea umanității. Rugăciunea adresată Maicii Domnului este considerată o cale de mijlocire eficientă în fața lui Dumnezeu, iar devotamentul față de ea este esențial în spiritualitatea creștină.
Adormirea și înălțarea Maicii Domnului reprezintă o expresie profundă a relației dintre divinitate și umanitate, învăluind întreaga credință ortodoxă în taina mântuirii. Această sărbătoare reînvie conștientizarea rolului fundamental al Maicii Domnului în istoria mântuirii, fiind un exemplu de desăvârșire spirituală și curățenie.
