Mihai Eminescu, cunoscut ca unul dintre cei mai importanți poeți români, își explorează profunditatea eului poetic prin diverse metode literare. În cadrul operei sale, se evidențiază sforțarea de a contura o entitate autonomă, dar și limitele acestei încercări, legate de servituțile tradiționale ale discursului literar.
Prin metoda argheziană, eul poetic se dovedește a fi hibrid, influențat de o voce impersonală ce provine dintr-o instanță transcendentă. Această abordare subliniază complexitatea discursului, care, deși își propune să se auto-reprezinte, rămâne totuși legat de tradițiile literare. Eminescu afirmă că limbajul nu poate fi purificat complet, deoarece cuvintele sunt adânc înrădăcinate în țesătura limbii române.
În contrast, metoda barbiană propune o separare și o suveranitate a textului, în care eul poetic este înlocuit de instanțe textuale care își proclamă autonomia. Acest proces de auto-reflexivitate conduce la o intertextualitate bogată, evidențiată în capodopera „O istorie frumoasă: Ieronim și Cezara”, unde se îmbină perspectivele autorului și ale personajului.
Intertextualitatea, conform lui Nicolae Manolescu, devine o trăsătură esențială a poeticii eminesciene. Aceasta îmbogățește lectura textului prin multiple stratificări și prin integrarea unor texte diferite într-un mega-text. Eminescu reușește astfel să redefinească cuvântul, trecând de la simbol la realitate, transformându-l într-o experiență literară complexă.
În plus, metoda blagiană sugerează o conștiință a eului poetic care se raportează la o realitate metafizică, iar inima devine centrul gândirii eminesciene. Această abordare deschide discuția despre sacralitatea cugetării, unde spațiul devine un cadru sacru, iar experiența umană se îmbină cu dimensiunea divină.
În concluzie, opera lui Mihai Eminescu evidențiază o profundă explorare a eului poetic, îmbinând metodele literare pentru a crea un discurs complex, care depășește limitele simplei narațiuni. Această complexitate face din Eminescu nu doar un poet, ci și un gânditor al literaturii române.
