În cadrul predicii mele, doresc să subliniez evoluția semnificației Sfintei Cruci, un simbol care, în Antichitate, era asociat cu tortura și moartea. Răstignirea era considerată una dintre cele mai cumplite forme de pedeapsă, folosită pentru a pedepsi infractorii și rebeli. Un cunoscut înțelept a afirmat că răstignirea reprezenta o moarte lentă și chinuitoare, care ar trebui să fie departe nu doar de trupul unui roman, ci și de mintea sa.
Creștinismul a transformat crucea dintr-un simbol al morții într-un semn al vieții și al mântuirii. Aceasta a devenit un simbol al rugăciunii, iar forma sa a fost asociată cu poziția de închinare. Într-o zi de mare sărbătoare, dedicată Sfintei Cruci, se comemorează descoperirea lemnului crucii de către Sfânta Împărăteasă Elena, în anul 326, la Ierusalim. Împăratul Constantin a adoptat crucea ca simbol al victoriei, iar în urma unei viziuni divine, a construit o cruce impunătoare în Roma.
Sinodul de la Niceea, din 787, a stabilit modul de cinstire a Sfintei Cruci, considerând-o un simbol al credinței creștine, similar cu cel al icoanelor sfinte. Bisericile tradiționale sunt adesea construite în formă de cruce, iar semnul crucii este purtat cu evlavie de credincioși. De asemenea, mormintele creștine sunt marcate cu cruci, iar canonul religios prevede sfințirea oricărei cruci înainte de a-i fi dată o destinație.
Crucea, un simbol creștin recunoscut încă din secolul al IV-lea, a fost folosită și în diverse culturi anterioare creștinismului, reprezentând soarele și armonia contrariilor. În sens spiritual, crucea simbolizează suferința și ispășirea, iar formele sale variază, incluzând crucea ortodoxă, catolică și crucea Tau. La slujbe, se învață că semnul Sfintei Cruci trebuie să fie făcut în diverse momente ale vieții, ca o protecție împotriva răului.
Astfel, crucea a devenit un simbol central al creștinismului, reprezentând dragostea divină și sacrificiul Mântuitorului, care ne amintește de esența iubirii creștine.
