Recent, unii teologi au început să exploreze legătura dintre psihologie și religie, sugerând că fericirea are nevoie de un suport psihologic. Aceștia afirmă că, pentru a fi fericit, omul trebuie să fie activ, însă, paradoxal, excesul de ocupare poate împiedica bucuria. Când suntem suprasolicitați, ne îndepărtăm de gândul că fericirea ar putea să apară, chiar și în mijlocul agitației.
Fericirea este o aspirație fundamentală a naturii umane, dar căutarea ei fără un fundament spiritual poate duce la alienare. Așa cum Mahatma Gandhi a spus: „Fericirea e o armonie între ceea ce gândești, ceea ce spui și ceea ce faci.” Adesea, fericirea apare neașteptat și poate fi însoțită de anxietate, necesitând o abordare atât de aproape, cât și de departe.
Fără o bază divină, fericirea devine o formă de alienare, care poate proveni din activități superficiale. A fi constant ocupat fără un scop semnificativ nu aduce împlinire, la fel cum a fi lipsit de activitate poate conduce la aceeași stare de nefericire. Fericirea autentică este legată de valori trăite, și o viață trăită în credință poate îmbogăți sufletul.
Interacțiunile cu ceilalți joacă un rol crucial în căutarea fericirii. Apreciază-i pe cei din jur ca valori în sine și oferă-le grijă, căci acest lucru contribuie la o relație autentică. Când ne angajăm emoțional, este esențial să recunoaștem că grija față de celălalt nu trebuie să ne facă să ne pierdem propriile nevoi. Într-o relație sănătoasă, grija reciprocă devine un element fundamental, iar iubirea devine o alegere conștientă.
Fără o putere divină, percepem obstacole în relațiile noastre, iar ego-urile noastre se pot opune. Aici intervine importanța unei iubiri autentice, care nu se teme de suferință. Suferința este adesea inevitabilă în relațiile profunde, dar ea nu trebuie să ne dezvăluie fericirea. Accepți suferința ca parte a experienței umane și lasă-te transformat prin ea. Astfel, prin grija față de ceilalți și prin suferință, putem găsi fericirea adevărată, învățând să ne deschidem către cei din jur.
