AVANGARDA, CU IONUȚ VULPESCU. INVITAT, PROFESORUL DUMITRU BORȚUN
Un podcast despre România ca proiect. Studii despre o țară care a fost, care este și care ar putea fi.
Despre România care a fost s-a vorbit și s-a scris mult, dar s-a înțeles puțin; altfel, am fi avut o Românie viitoare mai bună, mai limpede, mai critică și puternică. Între nostalgie și utopie, între România care am fost și cea care am putea fi, se nasc proiectele de țară, despre care Dumitru Borțun a discutat la microfonul Avangardei cu fostul ministru al Culturii, Ionuț Vulpescu. Dialogul, inspirat de ultima carte publicată a profesorului Borțun, la editura Spandugino, critică lipsa unei direcții colective a societății românești, pentru care modernizarea înseamnă reeducare.
În cadrul acestei discuții, Dumitru Borțun analizează originea haosului mental în care ne zbatem și care alimentează criza sferei publice, la care se adaugă declinul partidelor afectate de interese locale și lipsa de personal competent. Ce înseamnă să modernizăm România profund? De ce, fără un proiect, riscăm să devenim o societate inertă, fără busolă? Cum putem recâștiga sensul unei societăți deschise, atât ca oameni, cât și ca națiune? Ce înseamnă să fii fericit și, cel mai important, de ce nu poți fi altcumva decât de stânga după decenii de suferință, aflăm direct de la Dumitru Borțun.
Dumitru Borțun: „Cea mai bună metodă de a prevedea viitorul este să îl construiești.”
I.V.: Bună ziua, bun venit la un nou episod al podcastului Avangarda, cu Ionuț Vulpescu. Astăzi am bucuria să discutăm despre o carte excepțională pe care am citit-o zilele trecute, România ca proiect. Studii despre o țară care a fost, care este și care ar putea fi, apărută la editura Spandugino. Domnule profesor, vă mulțumesc mult că ați acceptat invitația mea.
D.B.: Cu multă plăcere.
I.V.: Mai poate fi România ca proiect? Ca să cităm titlul.
D.B.: Sunt două variante: să ne lăsăm pe seama determinismului istoric, a legităților leneșe ale istoriei, și să vedem încotro ne duce curentul, ca un pai care plutește pe apă. Sau să construim viitorul nostru, căci, așa cum s-a mai spus, cea mai bună metodă de a prevedea viitorul este să îl construiești.
Marele proiect de țară nu înseamnă kilometri de autostradă. Dumitru Borțun condamnă clasa politică pentru că nu face diferența între obiective și proiecte.
I.V.: În începutul volumului, spuneți că textele incluse în această carte nu au fost scrise pentru cei care s-au resemnat, care cred că este normal să fim conduși de oameni imorali, că a trăi în România e un fel de blestem, că e normal să trăim în sărăcie și ipocrizie. Sunt mulți cei care cred lucrul acesta. Discuția noastră are loc la puțină vreme după alegerile prezidențiale prelungite, România ca proiect e mai actuală ca niciodată. Spuneți că România nu are un proiect. Care e marele proiect pe care ar trebui să îl avem în 2025?
D.B.: Marele proiect înseamnă un proiect de societate în toate articulațiile ei. Nu cum credea domnul Tăriceanu că un proiect de țară înseamnă locul 6 în economia europeană sau că autostrada de nu știu unde până nu știu unde e un proiect. Acestea nu sunt proiecte, ci obiective. Un proiect de țară e un proiect de societate care ne arată ce facem cu educația, ce fel de societate vrem să avem peste 20 sau 30 de ani, ce facem cu infrastructura feroviară, portuară, ce facem cu sănătatea? Toate aceste proiecte trebuie negociate, votate și bătute în cuie. Toate guvernele care urmează trebuie să urmărească câteva obiective fundamentale pentru a fi cognoscibili și predictibili. România trebuie să știm cine suntem și unde vrem să ajungem, altfel vom rămâne tot așa, și oricând ni se va spune că nu v-am cunoscut, pentru că nici noi nu știm cine suntem, deoarece nu avem un proiect de țară.
România, îmbolnăvită de o „retardare istorică”.
I.V.: Citați undeva o frază care mi-a plăcut mult, a lui Jonathan Scheele, „România e o țară pe care, cu cât o cunoști mai mult, cu atât o cunoști mai puțin.”
D.B.: Știți de unde vine asta? Părerea mea e că e o realitate. În România sunt mai multe epoci suprapuse, care se contrează una pe alta, obiectivele unei epoci intră în contradicție cu obiectivele alteia, și de aici vine o formă de dezvoltare paradoxală. Este foarte greu de înțeles cum se poate să ai niște lucruri, dar să nu le ai. Să existe bogății, dar să nu profiți de ele. Să existe resursa umană, dar să nu ajungă unde trebuie. Toate acestea țin de o anumită retardare istorică.
I.V.: Când ziceți feudal, la ce vă gândiți? De ce spuneți sistem feudal?
D.B.: Adică relații de dominație și de aservire. Există mari profesori care domină și care decid cine promovează, cine nu, cine operează, cine nu operează, unde să se ducă pacienții. Este incredibil.
I.V.: Cred că putem extinde categoria asta, nu cred că e numai în medicină. De ce la noi instituțiile devin de multe ori feudele celor care le conduc?
D.B.: Pentru că mentalul colectiv nu e pregătit pentru a vedea cine merită. Așa se explică de ce avem astfel de fenomene.
I.V.: România a avut perioade scurte de modernizare, dar nu s-au concretizat. Ce ar trebui să facem pentru a finaliza aceste obiective?
D.B.: Suntem în curs de a ne moderniza. Șansa noastră este integrarea europeană, prin care, de fapt, am finalizat obiectivele modernizării. Industria, industrializare, urbanizare, știință, tehnologie, gândire științifică, relații internaționale fără complexe și fără teama că ne pierdem identitatea.
I.V.: Faceți o antinomie a societăților închise și deschise.
D.B.: Trebuie neapărat pusă în pagină, pentru că la noi s-a diabolizat atât de mult Soros. Este o etichetă. E plătit de Soros. E sorosist.
I.V.: E o etichetă.
D.B.: E o etichetă. Știm că este rău, dar nu știm de ce.
I.V.: Ce este o societate deschisă?
D.B.: O societate în care legăturile naturale se destramă și sunt înlocuite cu legături mai abstracte. Un fel de turmă în care oamenii se simt în siguranță, simt căldura sufletească a celui de lângă ei, dar societatea deschisă este un concept care necesită gândire critică.
I.V.: De unde provine nostalgia aceasta față de trecut?
D.B.: Este foarte interesant. Nostalgia față de copilărie este naturală. Este o stare paradisiacă. Cum să nu fi fericit copil fiind? Aceasta este nostalgia paradisului.
I.V.: A lui era mai bine înainte? Se vorbește inclusiv în discursul public, în campanii electorale, că în ultimii 35 de ani nu s-a făcut nimic.
D.B.: Aici apare o confuzie. Se spune că l-ați pomenit pe Karl Popper. Lumea este împărțită în trei lumi mari: lumea obiectelor, lumea trăirilor subiective și lumea obiectelor teoretice. Valorile sunt obiective, nu subiective. Valorile aparțin culturii din care facem parte.
I.V.: Cine mai vorbește despre democrație?
D.B.: Nu se mai vorbește. Tot mai rar. Vorbim de valori. O nostalgie pe lumea a doua, adică pe sentimente și valori, este absolut firească.
I.V.: Mi se pare că discursul despre democrație e tot mai rar.
D.B.: Așa este. Vorbim de valori. Acum mă întorc la întrebarea dumneavoastră cu nostalgia. De ce e absolut firească? Fiindcă toți avem nostalgia copilăriei noastre. Este singura vârstă paradisiacă.
I.V.: Sunt multe subiecte interesante pe care le-ați atins. Cum credeți că va evolua România în viitor?
D.B.: Depinde de noi, de cei care vrem să construim un viitor mai bun. Este nevoie de o reeducare generală și de un proiect de țară bine definit.
Vă mulțumesc mult pentru acest dialog, domnule profesor.
