Pe 5 ianuarie 1716, Nicolae Mavrocordat a fost numit domn al Țării Românești, marcând începutul unei perioade fanariote caracterizate prin transformări semnificative. Această eră este adesea considerată un pas necesar spre modernizarea principatelor române.
În contextul istoric, Mavrocordat a preluat conducerea după ce domnul Moldovei, Dimitrie Cantemir, a fost nevoit să se exiliez în Rusia după înfrângerea suferită în războiul cu turcii în 1711. Mavrocordat, fiul unui mare dregător, a fost ales să conducă Moldova în același an, înainte de a deveni domn și în Țara Românească.
După moartea lui Constantin Brâncoveanu, Mavrocordat a intrat în conflict cu turcii, ceea ce a dus la arestarea sa în 1716. În ciuda acestui fapt, a reușit să câștige simpatia populației române, publicând genealogii care arătau legăturile sale cu familiile domnitoare.
De asemenea, Mavrocordat a fost un susținător al culturii, având o bibliotecă impresionantă și promovând cercetarea istorică prin colaborări cu intelectuali ai vremii. Cu toate acestea, domnia sa a fost scurtă, fiind întreruptă de conflictele izbucnite între turci și austrieci.
După o perioadă de detenție, Mavrocordat a revenit în Țara Românească, unde a continuat să conducă până în 1730. La moartea sa, fiul său, Constantin Mavrocordat, a preluat tronul și a implementat reforme administrative și sociale semnificative, inclusiv eliberarea șerbilor.
