Mircea cel Bătrân, născut în 1355, a început domnia sa asupra Țării Românești pe 23 septembrie 1386, urcând pe tron după moartea fratelui său, Dan I, într-o bătălie împotriva țarului bulgar Șișman. Fiul lui Radu I, Mircea a condus țara într-o perioadă marcată de amenințarea otomană, consolidând astfel rezistența militară românească.
În timpul domniei sale, care a durat până în 1418, a avut ca prioritate întărirea internă a Țării Românești, facilitând comerțul și circulația monetară. Mircea a organizat armata și a construit un sistem de fortificații de-a lungul Dunării și Mării Negre, inclusiv biserici, dintre care cea mai semnificativă este Mânăstirea Cozia, ridicată între 1387 și 1388.
Domnia sa a fost caracterizată de extinderea teritorială a țării, integrând zone care fuseseră pierdute de predecesori. Astfel, titlul său domnesc reflecta întinderea vastă a Țării Românești, acoperind regiuni din Ungrovlahia până la Marea Neagră.
În plan extern, Mircea a stabilit relații strânse cu domnii Moldovei și a pus accent pe colaborarea cu Polonia, încheind alianțe menite să contracareze expansiunea Ungariei și a Imperiului Otoman. Printr-un tratat din 1389, a obținut recunoașterea ca stăpân al Făgărașului și Banatului Severin, marcând prima alianță militară românească împotriva otomanilor.
Mircea a dus lupte importante împotriva forțelor otomane, intervenind militar în Dobrogea și alungând trupele turce. Bătălia de la Rovine din 1394, care a dus la o victorie semnificativă împotriva otomanilor, a demonstrat capacitatea sa de a apăra teritoriul românesc.
Cu toate acestea, înfrângerile din anii următori, inclusiv retragerea de la bătălia de la Argeș și participarea la bătălia de la Nicopole, au marcat o perioadă dificilă pentru Mircea. După o serie de conflicte interne și externe, el a reușit să își restabilească autoritatea în Țara Românească în 1397.
Mircea cel Bătrân a murit pe 31 ianuarie 1418 și a fost înmormântat la Mănăstirea Cozia, lăsând în urmă un moștenire profundă în istoria românească.
