Pe 29 octombrie 1688, Constantin Brâncoveanu a devenit domn al Țării Românești, având la bază o moștenire bogată dintr-o familie boierească din Oltenia. După pierderea tatălui, a fost crescut de unchiul său, stolnicul Constantin Cantacuzino, care l-a educat în mod corespunzător vremurilor acelea.
Brâncoveanu a avansat în ierarhia boierească, ajungând mare logofăt și ispravnic al țării sub domnia altui unchi, Șerban Cantacuzino. Acesta l-a susținut în urcarea sa pe tron, în contextul intenselor conflicte dintre Imperiul Habsburgic și Imperiul Otoman din acea perioadă.
În calitate de domnitor, Brâncoveanu a desfășurat o serie de acțiuni politice și diplomatice menite să contracareze expansiunea otomană și habsburgică, reușind să se mențină la conducere timp de 26 de ani. Această perioadă a fost marcată de un avans semnificativ în domeniul economic și cultural al țării.
Sub domnia sa, cultura românească a prosperat, Brâncoveanu fiind un promotor al artelor și al educației. A înființat în 1694 Academia domnească din București, dedicată învățământului în limba greacă veche, și a sprijinit tipărirea multor lucrări în diverse limbi, inclusiv română, greacă și turcă.
De asemenea, a inițiat construcția de clădiri atât religioase, cât și laice, contribuind la dezvoltarea unui stil arhitectural nou, cunoscut sub numele de „stilul brâncovenesc”.
După ce a fost acuzat de trădare de către turci, Brâncoveanu a fost depus de la domnie, dus la Istanbul și închis la închisoarea Edicule, unde a fost executat prin decapitare pe 15 august 1714, împreună cu cei patru fii ai săi și ginerele său. Trupurile lor au fost aruncate în mare, iar capetele expuse în public.
Rămășițele pământești ale domnitorului au fost aduse în țară abia în 1720 de către văduva sa, Maria, și înmormântate la Biserica Sfântul Gheorghe Nou din București. Deși mormântul nu a purtat numele său, o inscripție pe o candelă de argint, descoperită în 1914, a confirmat identitatea acestuia ca martir.
