Pe 30 august 1940, la Palatul Belvedere din Viena, a fost semnat un acord de arbitraj între Germania și Italia, cunoscut sub numele de Dictatul de la Viena. Acest document a dus la cedarea nordului Transilvaniei și a Maramureșului către Ungaria, afectând o suprafață de 43.492 km pătrați și 2.667.000 de locuitori, dintre care 50,2% erau români.
În timpul negocierilor de la Turnu Severin, Ungaria a solicitat mai mult de jumătate din Transilvania, dar discuțiile au intrat într-un impas. Asemenea negocieri au avut loc și cu Bulgaria, culminând cu cedarea Cadrilaterului la 7 septembrie 1940.
La 27 august, Germania și Italia au cerut României să trimită miniștri de externe pentru negocieri. Mihail Manoilescu și Valer Pop au plecat la Viena, unde au fost confruntați cu un ultimatum: acceptarea arbitrajului sau perspectiva unui război.
Într-o ședință de urgență a Consiliului de Coroană, s-au discutat opțiunile disponibile. Deși existau voci care pledau pentru respingerea ultimatumului, majoritatea a votat pentru acceptarea acestuia, temându-se de consecințele unui conflict militar.
După semnarea dictatului, Mihail Manoilescu a leșinat la vederea hărții mutilate a României, însă și-a revenit și a semnat actul, în timp ce Valer Pop a refuzat să-l parafeze. Acest moment a marcat o pierdere semnificativă pentru România și a dus la o perioadă de tensiuni interne.
În urma acestui act, au avut loc proteste în întreaga țară, cele mai intense desfășurându-se în orașe precum Cluj, București și Timișoara. Regele Carol al II-lea, în fața instabilității politice și a amenințărilor externe, a decis să suspende Constituția și să transfere puterea generalului Ion Antonescu, punând astfel capăt regimului său.
