În primele decenii ale secolului XX, Constanţa se afla în plin avânt urbanistic. La marginea oraşului, în apropierea Spitalului Militar, se aflau casele ultimilor colonişti care veniseră să lucreze în Port.
Legenda spune că acolo locuia un docher din Oltenia, împreună cu familia sa. Acesta avea un băiat pe nume Ghiţă, un copil plin de viaţă, care s-a îndrăgostit de mare încă din prima zi în care a păşit pe tărâmul constănţean. Ghiţă s-a împrietenit cu un alt băiat, Hasan, fiul unei familii de turci stabilite în cartier. De asemenea, Hasan era pasionat de mare, crescând în apropierea Mangaliei. Deşi era infirm din naştere, având un picior afectat, acesta se folosea de o cârjă. Odată ajuns în apă, însă, Hasan devenea un înotător iscusit. Cei doi băieţi fugeau adesea de acasă pentru a se scălda pe plaja izolată de la marginea cartierului, petrecându-şi zilele pe nisipul fierbinte sau răcorindu-se în valurile mării.
Hasan l-a învăţat pe Ghiţă să înoate, iar după câteva zile, acesta din urmă a început să se descurce din ce în ce mai bine. Într-o dimineaţă, cei doi copii s-au dus din nou la scaldă, lăsându-şi papucii cu talpă de lemn pe plajă. Deodată, o furtună de vară s-a abătut asupra lor. Deşi Ghiţă devenise mai curajos în ultimele zile, furtuna l-a prins mai în larg. Curentul mării, imprevizibil, s-a dovedit a fi prea puternic pentru el. Hasan a înotat cu disperare, încercând să-l ajute pe prietenul său. Au luptat împreună cât au putut, dar marea, furioasă în acea zi, părea hotărâtă să ia un tribut. În cele din urmă, cei doi copii au fost înghiţiţi de valuri, iar marea s-a liniştit, ca prin magie.
Peste puţin timp, câţiva tineri au ajuns pe plajă, dar nu au găsit nicio urmă a celor doi băieţi, în afară de cei trei papuci lăsaţi în urmă...
