În România, divorțul poate fi obținut chiar și fără consimțământul ambilor soți. În cazul în care unul dintre parteneri se opune separării, instanțele pot decide desfacerea căsătoriei dacă este dovedit că relația este iremediabil afectată.
Legislația română stipulează că o căsătorie nu este un contract perpetuu care necesită acordul ambelor părți pentru a continua. Astfel, un soț poate iniția procesul de divorț, iar refuzul celuilalt nu împiedică desfășurarea acestuia.
Conform articolului 915 din Codul de Procedură Civilă, cererea de divorț trebuie depusă la judecătoria de la ultimul domiciliu comun sau, în lipsa acestuia, la instanța de la domiciliul celui care contestă divorțul. Dacă acesta se află în străinătate, competența revine instanței de la domiciliul reclamantului.
Cererea de divorț trebuie să conțină motivele separării, datele de identificare ale soților, informații despre copii, locuință și alte cereri conexe. Probele care pot susține cazul includ martori, mesaje, fotografii sau documente care atestă deteriorarea relației.
Divorțul poate fi pronunțat fie din culpa unuia dintre soți, fie din culpă comună, sau fără stabilirea unei culpe, în cazul în care se dovedește că relația este iremediabil afectată. Instanța poate sugera o reconciliere, în special când există copii minori, dar decizia finală se bazează pe realitatea relației, nu pe dorințele formale ale părților.
Procesul de divorț poate dura de la câteva luni până la un an, în funcție de complexitatea cazului și de cooperarea părților. Este important de menționat că opoziția unui soț nu poate împiedica celălalt soț să încheie o căsnicie disfuncțională.
Pentru a naviga corect această situație, se recomandă consultarea unui avocat, în special în cazurile care implică copii sau bunuri comune.
