Norvegia dispune de un Consiliu al Artelor, înființat în anii '60, dedicat sprijinirii scriitorilor. Acest consiliu achiziționează 1.000 de exemplare din fiecare carte publicată, iar pentru cărțile destinate copiilor și tinerilor, numărul poate ajunge la 1.500 de exemplare. Aceste lucrări sunt apoi donate bibliotecilor publice, asigurând astfel venituri constante pentru scriitori, editori și librari, și promovând lectura în rândul populației.
În contrast, în România nu există o astfel de instituție care să sprijine literatura. Chiar dacă cineva ar propune înființarea unui consiliu similar, impactul ar fi minim din cauza politicilor culturale actuale. De exemplu, recent, taxa pe valoarea adăugată pentru cărți a fost majorată de la 5% la 11%, inclusiv pentru manualele școlare, iar bibliotecile sătești sunt desființate. Aceste măsuri conduc la creșterea costurilor de tipărire, punând în pericol activitatea editurilor și tipografiilor.
Pe plan local, scriitorii se confruntă cu dificultăți similare. Ei sunt nevoiți să solicite ajutorul consiliilor județene sau al primăriilor pentru a-și publica lucrările. De obicei, răspunsul este negativ, iar bugetele alocate sunt deja epuizate, lăsându-i pe autori în incertitudine. Sponsorizările din partea companiilor private devin astfel o alternativă esențială pentru a încuraja publicarea cărților.
Un moment ironic apare la lansările de carte, când reprezentanții statului sugerează autorilor să doneze cărți pentru biblioteci, lăsându-i pe scriitori cu un gust amar în urma acestor interacțiuni.
