Auto-mumificarea, cunoscută în Japonia sub numele de sokushinbutsu, este o practică ascetică extremă realizată de către unii preoți budiști, în special din secta Shingon, între secolele XI și XIX. Această metodă implica un proces riguros de disciplină personală și privațiuni fizice, având ca scop atingerea iluminării spirituale și transformarea corpului într-o relicvă sacră, simbolizând devotamentul față de budism.
Etapele procesului de auto-mumificare
Auto-mumificarea nu era o acțiune spontană, ci un proces îndelungat ce putea dura ani. Preoții care optau pentru această cale urmau un regim strict, structurat în mai multe faze:
- Pregătirea spirituală și fizică: Aceasta includea meditație intensă, rugăciune și un post prelungit. Dieta era treptat restricționată la alimente precum rădăcini, scoarță de copac, nuci și ceaiuri speciale pentru a elimina grăsimile din corp.
- Dieta ascetică: În etapa finală, preoții consumau o substanță numită urushi (sevă de arbore toxic), care ajuta la deshidratarea corpului și la conservarea lui, împiedicând descompunerea. Aceasta se realiza prin eliminarea totală a alimentelor și a apei.
- Îngroparea de viu: După ani de pregătire, preotul era îngropat într-o groapă subterană, în poziție de meditație. Era conectat la suprafață printr-un tub de bambus pentru aer și folosea un clopoțel pentru a semnala că este încă viu. Odată ce sunetul clopoțelului se oprea, groapa era sigilată, iar după aproximativ trei ani, corpul era exhumat pentru a verifica succesul procesului.
Semnificația auto-mumificării
Practica auto-mumificării era văzută ca o expresie supremă a devotamentului față de budism. Preoții care reușeau să își mumifice corpul erau considerați buddha vii și relicvele lor erau expuse în temple pentru a inspira comunitatea. Această practică demonstra controlul absolut asupra corpului și minții, fiind o cale de a atinge iluminarea.
Context istoric și cultural
Auto-mumificarea a fost o practică rară, concentrată în principal în regiunea Yamagata din Japonia, unde condițiile climatice favorizau conservarea naturală. Se estimează că doar câteva zeci de preoți au reușit să realizeze sokushinbutsu, iar astăzi există aproximativ 24 de mumii cunoscute, expuse în temple precum Dainichibo și Nangakuji. În secolul al XIX-lea, guvernul japonez a interzis această practică, considerând-o inumană.
Perspectiva modernă
În prezent, sokushinbutsu este privită ca o practică extremă și controversată, dar este respectată ca parte a tradiției budiste. Mumiile preoților sunt considerate relicve sacre, atrăgând pelerini și cercetători interesați de istoria spirituală a Japoniei. Această practică ilustrează profunditatea dedicării religioase și capacitatea umană de a depăși limitele fizice și mentale în căutarea transcendenței, continuând să fie un subiect fascinant în istoria spiritualității mondiale.
