Într-un sat unguresc anonim, unde ploaia nu se oprește, locuitorii trăiesc în umbra disperării. Doctorul supraponderal își spionează vecinii, iar Futaki așteaptă în zadar niște bani. Doamna Kráner are vise de evadare alături de amantul ei, iar copiii se distrează torturând o pisică. Viața lor este marcată de beție, trădare și o așteptare absurdă a salvării care pare a nu mai veni.
Un zvon se răspândește: Irimiáš și Petrina, doi escroci considerați dispăruți, revin în sat. Această întoarcere este percepută ca începutul unei noi ere, a unui „proiect grandios” care le va transforma destinele. Sătenii își vând animalele și își risipesc ultimele economii, adunându-se în cârciumă pentru a dansa un tango malefic sub lumina palidă a unui bec. Speranțele lor cresc, dar Irimiáš nu este salvatorul pe care îl așteptau; el se dovedește a fi un manipulator eficient, care le joacă ultimele cărți.
Romanul se desfășoară prin proza sa densă, cu fraze lungi, unele întinzându-se pe pagini întregi, ca un torent de apă. Structura capitolelor imită pașii unui tango – șase înainte, șase înapoi – captivând cititorul într-o spirală amețitoare. Umorul este amar, iar personajele sunt o combinație de meschinărie și umanitate profundă. Peisajul, cu noroiul său, clopotele care bat singure și păianjenii care țes pânze, devine un personaj esențial în această poveste.
„Satantango” nu este doar despre un sat în declin, ci despre o lume care se prăbușește lent, dansând într-un ritm grotesc și irezistibil. Cititorul rămâne cu impresia că a asistat la un eveniment definitoriu, dureros și absurd de frumos – ca și cum ar privi apocalipsa printr-un geam murdar de ploaie.
