În secolul al XIX-lea, armatele europene, în special cea prusacă, au adoptat o practică inovatoare care viza promovarea disciplinei și igienei soldaților: coaserea butoanelor pe mânecile uniformelor, mai ales în zona manșetelor. Această măsură nu era doar estetică, ci reflecta valorile stricte ale militarismului din acea epocă, unde ordinea și curățenia erau vitale pentru moralul armatei.
Gesturile precum ștergerea nasului sau a mâinilor pe mâneci erau considerate semne de neglijență, un afront față de uniformă, care reprezenta nu doar îmbrăcăminte, ci și autoritate și disciplină. Butoanele, de regulă metalice și plasate strategic, aveau rolul de a face incomodă utilizarea mânecii pentru astfel de gesturi, descurajând astfel murdărirea uniformei.
Această practică se alinia mentalității vremii, în care detaliile, inclusiv aspectul uniformei, erau cruciale pentru menținerea disciplinei în rândul soldaților. Armata prusacă, cunoscută pentru rigoarea sa, a integrat aceste măsuri într-un sistem mai larg de reguli menite să influențeze comportamentul soldaților.
Pe lângă aspectele practice, butoanele au căpătat și o semnificație simbolică. Cu timpul, acestea au devenit un element distinctiv, fiind incluse în designul uniformelor chiar și după ce funcția lor inițială a dispărut. În unele armate, numărul sau aranjamentul butoanelor putea indica gradul sau unitatea soldatului, adăugând un alt strat de semnificație uniformei.
Contextul istoric al acestei practici este legat de transformările militare din secolul al XIX-lea, o perioadă în care armatele deveneau din ce în ce mai organizate. Uniformele nu erau doar funcționale, ci și un instrument de propagandă, având rolul de a impresiona și a inspira respect. Astfel, detaliile precum butoanele de pe mâneci reflectau o preocupare mai largă pentru controlul comportamentului soldaților și pentru crearea unei imagini de ordine și profesionalism.
