Bistrița din anii 1850 era un oraș cu o populație de aproximativ 6.690 de locuitori, împărțiți în 1.073 de locuințe. Dintre aceștia, 2.865 erau bărbați, iar 2.933 femei. Statistica confesională din acea perioadă arată că orașul avea 3.745 de evanghelici, 1.244 greco-catolici, 748 romano-catolici, 40 reformați, 11 ortodocși și 10 unitarieni.
O lucrare semnată de arheologul Corneliu Gaiu oferă detalii despre ocupațiile oamenilor din Bistrița. În 1857, orașul avea 727 zilieri și 608 muncitori necalificați în industrie. De asemenea, erau înregistrați 168 de slugi, 61 de artiști, 58 de muncitori necalificați în agricultură, 48 de rentieri, 126 de proprietari de pământ, 103 funcționari, 12 comercianți, 10 preoți, 5 avocați/notari, 5 militari și 5 lucrători în comerț.
Un incendiu devastator a avut loc pe 18 aprilie 1857, distrugând 214 case și anexe gospodărești. Un alt incendiu, pe 24 iunie 1861, a ars 52 de case. Aceste evenimente au creat o criză de locuințe și o cerere mare de materiale de construcție, ceea ce a dus la demolarea zidurilor orașului.
În 1855, s-a hotărât demolarea zidului perimetral, iar materialele au fost vândute prin licitație. Aceasta a fost începutul sfârșitului fortificațiilor medievale, cu demolarea Porții Spitalului și a Porții Ungurești, care a fost reconstruită de Otto Dahinten. De asemenea, Poarta Lemnelor a fost distrusă în 1862.
Demolarea zidurilor a fost accelerată de incendiul din 1857, care a dus la distrugerea unor imobile și a turnurilor orașului. Prin aceste demolări, s-au deschis noi artere, precum Michaelgasse, Fleischeralle și Bahngasse, facilitând dezvoltarea urbană.
Segmentul dintre Poarta Ungurească și Poarta Spitalului a fost achiziționat în 1856 de comerciantul Michael Textoris, care a construit o casă pe colțul dintre strada Spitalului și actuala stradă Alexandru Odobescu.
