În anul 1910, Bistrița era un oraș cu 1.761 de case, dintre care 963 erau construite din piatră sau cărămidă, iar 4 erau din chirpici. Populația orașului se ridica la 14.662 de locuitori, incluzând 7.059 bărbați și 6.177 femei, conform cercetărilor istorice.
Autoritățile locale au început să reglementeze construcțiile în 1858, stabilind un cod provizoriu, urmat de reglementări mai detaliate în 1862. Primele planuri de construcție au fost realizate de ingineri privați, iar în 1865, orașul a angajat un inginer propriu.
Inginerul Mihály Könyves-Tóth, o figură importantă în dezvoltarea urbană, a elaborat un plan de regularizare care includea lărgirea străzilor și crearea de legături pietonale. Acesta a fost angajat în diverse funcții publice, inclusiv la Ministerul Maghiar al Lucrărilor Publice.
După 1876, extramurosul Bistriței a cunoscut o expansiune semnificativă, cu edificii precum sediul comitatului, cazărmile militare și fabrici diverse. Aceasta a inclus și clădiri culturale precum Gimnaziul evanghelic și Şcoala Maghiară.
Regulamentele de construcție din 1913 și 1935 au crescut cerințele pentru parcelele construibile, contribuind la crearea unor zone de locuire mai aerisite și bine planificate. În 1900, orașul avea 1.601 case, majoritatea din cărămidă, și o populație de 12.081 de locuitori.
Între 1910 și 1913, Bistrița a implementat un sistem de canalizare subterană, marcând un pas important în modernizarea infrastructurii. De asemenea, s-a realizat un plan cadastral al orașului în 1913, reflectând nevoile în creștere ale comunității.
În această perioadă, orașul a evoluat semnificativ, fiind martor la transformări sociale și urbanistice, care au conturat Bistrița modernă pe care o cunoaștem astăzi.
