„Murim de la începutul timpurilor și totuși moartea nu și-a pierdut prospețimea”, afirmă Cioran, o observație care rezonează profund cu sentimentul că timpul poate provoca suferință.
Fiecare dintre noi dispune de un „buget de timp” personal, pe care îl cheltuim în moduri diferite, influențați de natura și caracterul nostru. Unii se tem de finalitate, consumându-și timpul în anxietate, în timp ce alții își extrag bucuria din fiecare clipă, asemenea albinelor care culeg nectar din flori.
Din perspectiva mea, viața poate părea o eroare, o pierdere de timp, mai ales când observăm golurile lăsate de cei dragi sau de visurile noastre. Într-o dimineață, un prieten m-a întrebat ce mă apasă, iar eu i-am răspuns simplu: „Mă doare timpul!”
Reacția sa a fost de confuzie, dar acest răspuns reflectă o realitate adesea ignorată. Timpul, dacă nu este gestionat corespunzător, poate provoca o durere profundă, lăsând în urmă un dezechilibru emoțional. Aceasta „boală a timpului” nu a fost niciodată tratată cu succes, iar fiecare individ resimte efectele în mod diferit.
Observ deseori cum persoanele în vârstă sunt marginalizate, de parcă timpul nu le-ar permite să-și exprime experiențele. Cioran a subliniat că în societățile primitive, bătrânii sunt rapid uitați, în timp ce în societățile moderne sunt adesea ignorate nevoile lor. Aceasta este o realitate dureroasă, mai ales când acești oameni își numără ultimii bani, încercând să decidă între medicamente sau hrană.
În concluzie, durerea timpului este o suferință comună, care ne afectează pe toți. Ne dăruiește lecții greu de acceptat, dar esențiale pentru a înțelege natura efemeră a existenței.
