Conceptul de „civilizaționism” a apărut ca o nouă abordare a politicii externe sub administrația Trump, având potențialul de a redesena ordinea mondială.
Leonard A. Schuette, cercetător la Carnegie Endowment for International Peace, a declarat că această viziune propune o reorganizare a lumii în funcție de sfere de influență, cu fiecare putere majoră asociată unei anumite civilizații.
În acest nou cadru, Statele Unite și China ar urma să își controleze propriile zone de influență, coexistând fără a căuta o conducere globală. Schuette subliniază că ideile acestei doctrine sunt mai aproape de centrul politicii americane ca niciodată.
Anterior revenirii lui Trump, discuțiile din Statele Unite se concentraseră pe trei direcții: primacy, care promova menținerea supremației militare americane; liberalism internaționalist, care punea accent pe cooperarea globală; și restraint, care susținea o reducere a implicării militare externe a SUA.
„Civilizaționismul” respinge ambițiile universale ale primelor două curente și se opune retragerii totale, pledând pentru dominanța americană în emisfera vestică.
În viziunea lui Schuette, marile puteri - precum SUA, China, Rusia, India și, posibil, Turcia - ar trebui să își controleze propriile spații civilizaționale, legitimând o ordine mondială multipolară. Aceasta înseamnă că SUA nu va mai promova aceleași valori și instituții în întreaga lume.
În această abordare, termenul de „Occident” se transformă, punând accent pe origini, religie, limbă și apartenență teritorială, în detrimentul democrației și pluralismului tradiționale.
Schuette afirmă că politica externă a „civilizaționismului” trebuie analizată în contextul ideologiei interne a New Right, care valorizează identitatea colectivă și respinge unele principii ale conservatorismului american clasic.
În ceea ce privește politica externă, aceasta se traduce prin controlul emisferei vestice și contestarea liberalismului în SUA și Europa, acceptând în același timp sfere de influență pentru alte puteri importante.
Deși conceptele „civilizaționiste” câștigă teren în administrația Trump, Schuette observă că președintele nu urmează întotdeauna o strategie coerentă. Războiul cu Iranul și relația strânsă cu Israelul sunt exemple de politici care contrazic ideea unei retrageri americane din Orientul Mijlociu.
În privința Chinei, administrația Trump se află într-o continuă fluctuație între confruntare și negocieri, iar o politică „civilizaționistă” ar presupune recunoașterea Chinei ca putere regională dominantă.
În Europa, influențele New Right se manifestă prin sprijinul acordat partidelor politice considerate patriotice, având critici la adresa orientării politice actuale a Europei.
Schuette distinge „civilizaționismul” de teoria conflictului dintre civilizații a lui Samuel Huntington, apropiindu-l de conceptele lui Carl Schmitt, care vorbește despre o lume divizată în blocuri regionale conduse de puteri majore.
Deși încă în dezvoltare, Schuette afirmă că „civilizaționismul” nu este o teorie complet formulată. Granițele dintre aceste sfere de influență rămân neclare, iar statele de dimensiuni medii nu ar accepta neapărat dominația marilor puteri regionale.
În ciuda acestor incertitudini, ideile New Right s-au integrat suficient în discursul politic pentru a continua să influențeze atât politica internă, cât și cea externă a Statelor Unite.
