Mircea Eliade: Viața, opera și contribuția sa la literatura universală

Mircea Eliade s-a născut pe 9 martie 1907, în București, România, și a decedat pe 22 aprilie 1986, în Chicago, Illinois, SUA.

Eliade a fost un autor prolific de romane, nuvele și povestiri, dar și unul dintre cei mai influenți savanți ai religiilor din secolul XX, recunoscut pentru interpretările sale asupra simbolismului și mitului religios la nivel global.

Viața lui Mircea Eliade

Născut în București, Mircea Eliade era fiul ofițerului din Armata Română Gheorghe Eliade (numele său de familie inițial era Ieremia) și al Jeanei, născută Vasilescu. Gheorghe Eliade, un credincios ortodox, a înregistrat nașterea fiului său cu patru zile înainte de data reală, pentru a coincide cu sărbătoarea celor 40 de Mucenici din Sevastia.

Mircea Eliade a avut o soră, Corina, mama semiologului Sorin Alexandrescu. Familia a călătorit între Tecuci și București, stabilindu-se definitiv în capitală în 1914, când au achiziționat o casă pe strada Melodiei, lângă Piața Rosetti, unde Eliade a locuit până în adolescență.

Eliade a povestit cu afecțiune despre copilăria sa și a scris despre impactul pe care diverse episoade neobișnuite și întâlniri le-au avut asupra gândirii sale. În timpul campaniei românești din Primul Război Mondial, când avea aproximativ zece ani, a asistat la bombardarea Bucureștiului de către dirijabilele germane și a fost martor la entuziasmul patriotic din capitala ocupată, stârnit de vestea că România a reușit să oprească avansul Puterilor Centrale spre Moldova, descriind această etapă a vieții sale ca fiind marcată de o epifanie irepetabilă.

După ce a finalizat educația primară la școala de pe strada Mântuleasa, Eliade a urmat cursurile Colegiului Național „Spiru Haret”, fiind cu câțiva ani mai mare decât Nicolae Steinhardt, care i-a devenit un apropiat prieten. Printre colegii săi se numărau filosoful Constantin Noica și istoricul de artă Barbu Brezianu.

De mic, Eliade a fost fascinat de natura înconjurătoare, care a constituit fundalul primelor sale încercări literare, dar și de folclorul românesc și de credința creștină, așa cum era exprimată de țăranul român. Cu toate acestea, a început să se simtă tot mai înstrăinat de mediul școlar, dezamăgit de disciplina impusă și obsedat de ideea că era mai puțin competent decât colegii săi. A devenit pasionat de științele naturale și chimie, scriind scurte texte pe teme entomologice și citind cu aviditate, deși tatăl său era îngrijorat de sănătatea lui oculară. Unul dintre autorii săi preferați era Honoré de Balzac, a cărui operă o studia cu atenție.

Interesul său pentru autori precum Giovanni Papini și James George Frazer l-a determinat să învețe limba italiană și engleză, precum și să studieze persana și ebraica. În acea perioadă, a descoperit poeziile lui Saadi și epopeea mesopotamiană „Epopeea lui Ghilgameș”. De asemenea, s-a interesat de filosofie, studiind lucrările lui Socrate, Vasile Conta, Marcus Aurelius și Epictet, și citind istoricii români care l-au influențat, precum Bogdan Petriceicu Hașdeu și Nicolae Iorga.

Prima sa lucrare publicată a fost „Inamicul viermelui de mătase” (1921), urmată de „Cum am găsit piatra filosofală”. Patru ani mai târziu, Eliade a finalizat romanul său autobiografic „Romanul adolescentului miop”. Operele sale literare se încadrează în genurile fantastic și autobiografic, cele mai cunoscute fiind romanele „Maitreyi”, „Noaptea de Sânziene”, „Isabel și apele diavolului” și „Romanul adolescentului miop”.

În tinerețe, Eliade a fost jurnalist și eseist, discipol al filosofului și jurnalistului Nae Ionescu și membru al societății literare Criterion. În anii 1940, a fost atașat cultural în Regatul Unit și Portugalia. De mai multe ori, spre sfârșitul anilor 1930, Eliade a exprimat public sprijinul pentru Garda de Fier, o organizație politică fascistă creștină, ceea ce a atras critici după cel de-al Doilea Război Mondial.

În 1966, Mircea Eliade a devenit membru al Academiei Americane de Arte și Științe și redactor-șef al Enciclopediei religiilor publicate de Macmillan. În 1968, a predat istoria religiilor la Universitatea din California, Santa Barbara. Tot în acea perioadă, a finalizat lucrarea sa influentă „Istoria ideilor religioase”, participând la Congresul de Istorie a Religiilor de la Marburg (1960).

Ultimii ani ai vieții sale au fost marcați de o formă severă de artrită. A fost distins cu Premiul Bordin al Academiei Franceze (1977) și titlul de Doctor Honoris Causa de către Universitatea George Washington (1985). Mircea Eliade a murit în aprilie 1986, la spitalul Bernard Mitchell, după ce suferise un accident vascular cerebral. Ceremonia sa funerară a avut loc la Capela Rockefeller din campusul Universității, iar mormântul său se află în cimitirul Oak Woods.

Eliade vorbea fluent cinci limbi (română, franceză, germană, italiană și engleză) și avea cunoștințe de lectură în alte trei (ebraică, persană și sanscrită). A fost ales membru post-mortem al Academiei Române.

Parcursul profesional

Eliade a studiat filosofia la Universitatea din București, obținând titlul de master în 1928, cu o teză despre filosofia Renașterii italiene. După ce a studiat la Calcutta sub îndrumarea savantului Surendranath Dasgupta, a practicat Yoga la Rishikesh.

Revenind la București, a scris o teză de doctorat despre istoria comparată a tehnicilor yoga, obținând titlul de doctor în filosofie în 1933. Numit asistent al lui Nae Ionescu, Eliade a intrat în corpul profesoral al Universității din București, predând cursuri de filosofie, religie, hinduism și budism. În anii 1930 a devenit o figură literară influentă în România, în special după publicarea romanului „Maitreyi” (1933).

După cel de-al Doilea Război Mondial, Eliade a locuit la Paris, unde și-a consolidat reputația internațională ca istoric al religiilor. În 1956–1957, a fost numit profesor titular la Universitatea din Chicago, unde a predat până la pensionarea sa în 1983.

Operele lui Mircea Eliade

Eliade a vorbit despre „vocația sa dublă” de scriitor de ficțiune și savant, considerând că preocupările sale literare și academice erau autonome, dar complementare. Operele sale de ficțiune au fost scrise în limba română, iar lucrările academice importante în limba franceză, aproximativ 35 de cărți fiind traduse în limba engleză.

În perioada pariziană, Eliade a scris lucrări academice majore, precum „Traité d’histoire des religions” și „Le Mythe de l’éternel retour”. A fondat și a fost coeditor al revistei „History of Religions” și redactor-șef al „Enciclopediei Religilor” în 16 volume. De asemenea, a publicat cărți populare, precum „Sacrul și profanul”, și a scris volume autobiografice și colecții de eseuri.