Informațiile recente extrase din arhivele Securității Române oferă o imagine detaliată a aparatului represiv din perioada comunistă. La 24 septembrie 1988, Departamentul Securității Statului (DSS) avea un total de 14.629 de angajați, care supravegheau întreaga societate românească.
Structura DSS era organizată în trei niveluri: aparatul central din București, care cuprindea 6.023 de cadre, ofițerii de linie din aparatul teritorial, cu 5.869 de angajați, și trupele de securitate, care numărau 2.737 de membri. Această organizare asigura o dominație totală și o capacitate de reacție rapidă în caz de revoltă.
În București, densitatea agenților era alarmantă, cu aproape 7.000 de ofițeri în oraș, indicând o paranoia extremă a regimului. Direcția a IV-a, responsabilă de contrainformații militare, avea 1.022 de cadre dedicate monitorizării armatei, iar unitățile speciale se ocupau de interceptări și supravegherea corespondenței.
Pe plan teritorial, Securitatea adapta forțele în funcție de importanța strategică a regiunilor. Județele precum Constanța, Timiș și Prahova aveau cele mai mari efective, în timp ce zonele rurale erau supravegheate cu un aparat mai redus, dar eficient.
O statistică demnă de menționat este cea a angajaților de sex feminin, care reprezentau doar 15,70% din total, cu o prezență aproape inexistentă în funcții de conducere. Acest lucru subliniază excluderea sistematică a femeilor din structurile de decizie ale unui regim considerat patriarhal.
În concluzie, în 1988, DSS părea o mașinărie invincibilă, dar sub aparențele sale, era un sistem rigid care nu a reușit să prevadă sfârșitul său iminent.
